M-am dus la psiholog ca să plâng

De la terapie intensivă am ieşit a doua zi dimineaţă. După vizita medicală, după duşul orgasmic. Chiar dacă nu dormisem deloc toată noaptea! Sic! Deci contrar interpretărilor mele prăpăstioase, am ieşit din şanţul dintre viaţă şi moarte mai repede decât îmi spuseseră că “stau majoritatea”-24 de ore. Eu am stat doar 12, iei!

Infirmierul cu faţă de extraterestru mă transporta din nou cu grijă maximă. Fără să-mi arunce un ochi, nici măcar unul înspre ochii mei defecţi. Ciudat de evitant şi totuşi o prezenţa plăcută. M-a liniştit atenţia lui maximă la sarcina pe care o avea.

Am fost dusă într-un alt salon, mi-a apărut şi ghiozdanul, o asistentă nouă, un alt buton roşu şi mai multe butoane pe care nu le puteam distinge şi ale căror funcţie aveam să o înţeleg abia spre finalul şederii. L-am folosit pe cel roşu şi a fost ok.

Eram în continuare în acelaşi pat ca şi la terapie intensivă. Cu picioarele îmbrăcate în ciorapi de plasă strâmţi, anti-“trombozen” şi lipite de marginea metalică a patului. Îngheţate de frig vreau să zic!

Am reuşit să comunic cumva, cu jumătatea bună a feţei, că mi-e frig şi am primit o pătură. Următoarele 24 de ore le-am petrecut gândindu-mă cum să fac să-mi dezlipesc picioarele de pe afurisita aia de bară metalică. Puteau să-mi dea toate păturile din lume că bara aia tot nu se încălzea. Am constat că e prea greu să explic ceva atât de complicat asistentelor.

În această primă zi în nouă postura de invalidă am constatat că skillurile mele avansate de engleză şi politeţea nu mă ajută. Dacă scoteam “please” din propoziţie era mult mai probabil să fiu înţeleasă, iar dacă rosteam doar un cuvânt, aveam succes garantat. Adică “water” era de departe mult mai apreciat şi aprobat şi zâmbit de asistente decât “Can you give me some water, please?”

Nu apucasem să vorbesc cu medicul care mă operase nici înainte şi nici după operaţie. Credeam în continuare că nervul facial mi-a fost secţionat. Nici nu mai conta aşa de mult acum.. A venit Mile la un moment dat, nu ştiam cât e ceasul, încă nu-mi foloseam telefonul dar măcar aici mă puteam orienta după cele 3 mese. Mi-am dat seama că sunt foarte dependentă de ceas. “Water” şi “time” sau “clock” le ceream constant asistentelor. Mile mi-a mai dat speranţă. A spus că ştie că totul a fost ok, că toată tumoarea a fost scoasă. A stat puţin. A mers la biblioteca spitalului şi în zilele următoare mi-a recitat “Atlasul neurinomului de acustic” Cât era Mile acolo a trecut şi un medic care mergea spre pacienta de la geam şi, surprins parcă de prezenţa mea acolo, s-a oprit, s-a lăsat puţin mai jos lângă patul meu şi a spus “Everything went fine. We expect a recovery în 3 to 6 months.” Şi a plecat.
Pfiu! Şi-am tras şi eu dup-aia un pui de somn.

De când m-am întors acasă, pe lângă exerciţii de recuperare zilnice, am fost şi la psiholog. Ca să plâng. De vreo două luni, de când am primit vestea că sunt nefericita câştigătoare a unui neurinom de acustic, nu am apucat să plâng. Sau nu cu adevărat. Am avut episoade scurte, foarte scurte de plâns care au fost rapid “calmate” de familie. “Lasă că o să fie bine.”, “Gândeşte-te că o să te faci bine!”, “Imaginează-ţi următoarea vacanţă de vară, când vei fi recuperată.”

Se pare că familia mea nu suportă plânsul. Probabil consideră că nu pot rezista suferinţei. Dacă nu o exprimăm, ea nu există. Logic, nu? Aşa că suferim fiecare în tăcere. O suferinţă înnăbuşită. La cuptor.

Probabil de-aia am scris eu aici cum a fost când mi-a fost cel mai greu. Lor nu le-am povestit direct. Şi nu am scris într-un jurnal fiindcă am simţit nevoia să împărtăşesc şi să mă conectez.

Aşa m-au crescut şi cred că aşa am fost crescuţi mulţi dintre noi: “sss, nu plânge! Sss! Ce să facă mama ca să nu plângi?” Şi au făcut tot ce-au putut şi le mulţumesc pentru asta!

Aşa că m-am dus la terapie. Şi n-am plâns mai mult de două minute, dar a fost de-ajuns.

Fără să fiu supărată că am avut o tumoare care m-a lăsat cu o semipareza facială şi dezechilibru pe care probabil (dar nimeni nu poate garanta 100%) le voi recupera în 3-6 luni (dar nimeni nu poate spune exact cât), fără să plâng fiindcă am stat 10 zile în spital în care mi-am văzut copilaşul scurt, de două ori, fără să plâng fiindcă nu am putut dormi deloc două nopţi şi doar parţial în următoarele, fără să plâng pentru toate venele sparte şi vânătăile de la injecţii, fără să plâng fiindcă îl aud pe el cum plânge şi nu-s în stare să îl ridic eu în braţe şi să îl ajut să se liniştească, fără să plâng pentru toate planurile şi proiectele de viaţă întrerupte, nu pot să mă gândesc cu optimism la recuperare. Pur şi simplu nu pot. Trebuie să plâng şi să mă plâng.

Mă întreba psihoterapeutul dacă simt că am rămas cu o trauma din cauza acestei experienţe. Cred că nu, dar mai am de dat afară. Cred că e nevoie să mai exprim din suferinţă asta până trece de tot. Să o tot povestesc şi repovestesc.

De când a avut cineva curajul să mă asculte şi să mă lase să reflectez la asta, stând acolo, lângă mine, pe cuvânt că-s mult mai optimistă în aşteptări! Până săptămâna trecută parcă îmi ciripea cineva în spatele urechii: nu se ştie… nu se ştie…

Când teama devine bucurie şi bucuria suferinţă

În dimineaţa zilei de 28 august ne îndreptăm liniştiţi spre RMN. Eram pregătită “să exclud vreo bănuiala” şi să continui tratamentul pentru VPPB, o formă de vertij produs de urechea internă şi cauzat probabil de dereglările hormonale. Era o zi ca oricare alta. O mică excursie cu maşina, în familie, şi o plimbare tată-fiu-marsupiu până când mama rezolvă ceva.

În timpul RMN-ului am fost înştiinţată că se vede ceva, că trebuie să vorbesc cu un neurochirurg şi că e neapărat necesar să îmi fac şi injecţia cu substanţă de contrast astfel încât imaginile să fie clare. Refuzasem fiindcă alăptam (şi am aflat ulterior că nu e contraindicat alăptatul după substanţa de contrast). Am acceptat şi am mai stat 12 minute nemişcată chinuindu-mă să-mi opresc tremuratul mandibulei. M-au scos din aparatul de RMN certându-mă că am îndrăznit să apăs pe butonul de panică. Dacă nici când afli că “se vede ceva pe creier și e nevoie să vorbiți cu un neurochirurg” nu e social acceptat să manifeşti vreo emoţie.. atunci când e?


În ziua aia nu l-am alăptat pe Vladimir (alăptat până atunci la cerere, de habarn-amcâteori pe zi) de la 10 dimineaţă, până pe la 9 seară (când m-am informat mai bine şi-am aflat că nu e niciun pericol). El a reacţionat surprinzător de bine: a băut apă, lapte praf, a mâncat piureul de morcovi ca niciodată până atunci şi a început să plângă şi să urle numai seara.

Săptămânile ce au urmat au fost printre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu cred că am realizat cât e de grav ce am, sau cât de greu o să-mi fie după, dar clar am realizat că viaţa e scurtă. Şi tot ce am avut chef să fac a fost să mă scald în iubirea de cuplu cu bebeluş. Soţul meu a stat doar acasă.. era un vis implinit, ce mai! Nu aveam nimic mai important de făcut. Doar de căutat medici şi bani pentru operaţie, pe care i-am găsit rapid, şi apoi de aşteptat şi iubit. Părinţii mei au apărut şi ei şi au reuşit să lase deoparte divorţul şi să fie bunici împreună – un alt vis împlinit. Ce frumos ar fi dacă am putea să ne iubim mereu ca şi cum am fi pe moarte!

Am cules nenumărate sfaturi şi păreri despre alăptat şi înţărcat, am trecut prin tot atâtea hotărâri şi răzgândeli şi am ajuns să alăptez până în al 12-lea ceas, până cu 5 minute înainte să mă transporte infirmierul cu alură de extraterestru până la sala de operaţie. Cineva a zis că-s eroina. Eu nu ştiu dacă am făcut-o pentru el sau pentru mine. 

A fost apoi nevoie să extrag laptele cu pompa. Chiar şi la terapie intensivă. Şi nu mi s-a părut greu deloc. La câte disconforturi şi dureri aveam, acesta era unul plăcut, familiar. Mă bucur că am avut activitatea asta linististitoare, care îmi amintea că sunt încă om, sunt încă în viaţă şi sunt încă mamă.

Am stat internată 9 zile după operaţie, timp în care mi-am văzut copilul de două ori şi nu mi-a fost dor de el mai deloc. Am ajuns acasă şi lumea zice: “ce biine că eşti cu el acum!”. Ei bine, să vă spun un secret: e tortură pură să fiu acasă şi să nu îl pot ridica în braţe atunci când plânge.


Fac eforturi să-mi amintesc în fiecare zi că am avut o tumoare mare care era să mă omoare şi că e minunat că sunt în viaţă, că am avut ocazia să mă opereze neurochirurg foarte bun care și-s depășit propriile așteptări cu operația mea şi e minunat că ai mei fac atâtea eforturi să îl îngrijească pe Vladimir şi că primeşte multă iubire de la toţi şi că e vesel şi sănătos în cea mai mare parte a timpului şi că probabil o să-l pot vedea crescând şi că şi de mine au toţi grijă şi am prieteni care m-au ajutat şi şi mai mulţi prieteni care şi-au oferit ajutorul și mi-au transmis gânduri bune.


E clar, suferinţa e egoistă.

 

Viața după o operație pe creier – sau despre suferință

Mereu am zis că eu am nevoie sa trăiesc intens ca sa pot scrie. Și iată că, după o pauză lungă de la scris, întreg Universul a complotat să mă impulsioneze. Si ce mai impuls! A încercat cu o naștere, nu a mers,  7 luni de mamicie, dintre care trei din alea grele…tot nimic. Așa ca și-a adunat toate forțele și a reușit în final cu o tumoare. Pe creier.

Un schwannom vestibular de 4,3 cm, crescut pe nervul acustic imi apăsa până acum 10 zile pe cerebel si pe trunchiul cerebral, punându-mi în pericol funcțiile vitale.

Tot ce am putut face în cele 3-4 săptămâni de la aflarea veștii și până la operație a fost să mă gândesc la alăptat și la Vladimir, la facilitarea altor  îngrijitori pentru el, aka bunicii și tatăl, și la alăptat și iar la alăptat.

Scriu rândurile astea în primul rând pentru mine. Simt că am trăit atâta suferință și atâtea gânduri încât îmi explodează și ies pe urechi dacă nu le scot eu prin degete.

Scriu și pentru prieteni, cu care am apucat să vorbesc foarte puțin și a căror mesaje de încurajare mi-au zburat prin minte când eram la terapie intensivă. Acolo am început să scriu în minte rândurile astea și am continuat să respir ca să pot ajunge să le aștern aici. Scriu și pentru ceilalți prieteni, cu care nu am apucat să vorbesc deloc, și scriu pentru toată lumea care o vrea să citească doar ca să urlu în gura mare: Sunt în viață!

 

Deschid ochii. Sunt într-un tub alb și luminos. De la picioarele mele parcă se aud niște voci. Vreau să mă ridic dar îmi dau seama că nu pot să clintesc nimic din corpul meu. Îmi amintesc. Doi bărboși simpatici stăteau deasupra mea și făceau glume așteptând anestezia să-și facă efectul. Ei îmi spuseseră și că urmează să mă trezesc la terapie intensivă sau în sala de operație, dacă domnul profesor consideră că e necesar un CT. Sunt probabil în CT. Să fi mers ceva prost oare? Aud un zgomot puternic. Un fel de…horcăit? E respirația mea. De ce respir așa? Am uitat să le spun despre secreția mea lentă și continuă de muci. O să mor. Asta o să îmi împiedice respirația și o să mor! Ce fraieră sunt! Și m-au întrebat de-atâtea ori dacă am ceva condiții speciale de raportat! (primul mic atac de panică)

Încep să vomit violent. Sunt tot întinsă pe spate, într-un tunel întunecat, de data asta. În mișcare. Îmi vomit în gură. De ce nu mă ridică nimeni? Încep să mă zbat (sau am impresia că o fac) și să zbier (probabil șoptesc) ”I am choking!”. Mă ridică într-un final. ”Did you get enough air?!”, (al doilea mic atac de panică).

Ajung într-o cameră întunecată cu multe aparate bipăitoare (”terapie intensivă”, mă gândesc). Un tânăr cu față angelică apare lângă patul meu și îmi spune zâmbind: ”Hello, I am…(era atât de drăguț încât i-am uitat numele) and I will be helping you tonight.” O, da, în sfârșit mă simt în siguranță! La scurt timp apare și Mile. Asistentul îi spune că îl pot auzi și că mă poate lua de mână. Îl strâng de mână de câteva ori. El îmi vorbește ceva iar eu mă îngrijorez că se va speria de mine. Nu știu cum arăt dar bănuiesc că nu prea bine. Și am dreptate. După câteva zile aflu că a leșinat când m-a văzut.

Mile pleacă repede și rămân doar cu asistentul și cu alți colegi semi-vii. Am patul puțin ridicat și pot vedea asistenți care mișună, alte paturi și monitoare care clipocesc. Asistentul mă pune uneori să-i urmăresc un deget și mă întreabă câte văd. Văd două dar știu că e unul singur. Mai zice câte un ”Ok, it’s ok” care mă liniștește iar aparatele de lângă mine fac mereu bip bip bip, ceea ce mă neliniștește. De fiecare dată când aparatele o cer, asistentul vine și îmi ia sânge, uneori și din 10 in 10 minute. Mai vomit o dată, mai primesc niște oxigen, mai îmi schimbă niște branule…și uite-așa se scurge o parte din noapte. Îmi conectează un tensiometru la mână și îmi spune că îmi va lua tensiunea în mod automat din 20 în 20 de minute. Ce bine, pot să aproximez timpul! îmi zic, dar nu reușesc să le țin șirul. Pe măsură ce-mi revin în simțiri devin tot mai pronunțate diferite disconforturi și dureri. Îmi simt capul ca pe un bolovan și nici nu îndrăznesc să încerc să îl ridic, am picioarele reci, stau lipite de o bară metalică de la pat iar în mâna stângă am mai multe branule, fixate cu o fașă și o mănușă gonflabilă. Și tot pe măsură ce-mi revin, reușesc  să comunic mai mult cu asistentul meu. Și pe măsură ce reușesc să comunic mai mult, el devine tot mai puțin binevoitor. Primesc o telecomandă cu un buton prin care să îl chem, pe care nu am destulă putere să îl apăs, dar asistentul angelic îmi ia o piatră de pe inimă când adaugă”…or you can just moan… if you moan loud enough so I can hear you.” Și povestea noastră de victimă-salvator se termină în momentul în care vine o colegă de-a lui și mă amenință suav la ureche: ”you will not be leving this place in the morning if you don”t get some sleep!” Și-așa ajung să mă simt mult mai bine și reușesc să dorm ca un îngeraș. Sper că simțiti ironia.

Nu închid un ochi toată noaptea. Stau și simt disconforturi fizice, tot mai multe, am câteva mici atacuri de panică și respir intenționat și atent. Sau meditez, dacă vreți. Aparatele la care sunt conectată se fac auzite foarte des, asistentul vine și-mi ia sânge de fiecare dată, apoi îmi adaugă un tensiometru, o perfuzie, un furtun cu oxigen… iar eu simt că mă scurg, că mă opresc din trăit, că nu mai respir de fiecare dată când și aparatele anunță ceva. Mă gândesc la toți oamenii la care vreau să mă întorc, la toate mesajele de încurajare pe care l-am primit înainte de operație, mă gândesc că vreau să revin și să mai comunicăm, să ne vedem, să ne zâmbim, să ne conectăm. Așa că respir. Intenționat și atent. De fiecare dată când mă relaxez și nu o mai fac intenționat, aparatele îmi reamintesc. Încerc să respir profund, dar nu am suficientă putere să trag aer adânc în plâmâni. Mă mulțumesc cu cât pot și continui. Intenționat și atent.

S-au aprins luminile. E dimineaăa, se pare. Asistentul cu chip angelic îmi șoptise aseară că voi fi o nouă persoană dimineața. Eu mă simt exact la fel. A venit vizita medicală. Eu zac ca o legumă cu ochi, perfect conștientă de ce se întâmplă, iar medicul cu un grup de studenți discută în germană la capătul patului meu. Unii îmi mai aruncă o privire plină de milă fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Îl recunosc, chiar și cu nistagmusul și vederea dublă, pe medicul tânăr care-mi făcuse informarea preoperatorie. Nici el nu îmi spune nimic și privește în altă parte atunci când își dă seama că îl fixez cu ochiul ”cel bun”. Am fost atât de uimită de lipsa de feedback încât nici nu am apucat să mormăi. Și am fost convinsă că e de rău. Așa cum mă gândisem toată noaptea, de altfel. Sigur mi-au secționat nervul facial (și cine știe mai ce) și nu-mi voi putea învăța copilul să vorbească. Asta e. Îmi făcusem deja un plan de viață azi-noapte.

Asistenta mi-a făcut apoi o spălare cu prosoape orgasmică! M-a întrebat chiar ”How do you like your water? Hot? Warm?” ”Warm”, am zis. Și asta a fost tot ce a mai contat atunci.

Azi se împlinesc două săptămâni de la operație. Sunt acasă deja și toți sunt fericiți că ”a ieșit bine” operația. Neurochirurgul a spus că e ”more than we could dream of”, iar ceilalți îmi tot spun că ”ce a fost mai greu a trecut”. Iar eu… mă deplasez în reluare, mă dezechilibrez la fiecare mică distragere a atenției, am semi-pareză facială, nu văd bine, nu aud bine și vorbesc cam ca Marge Simpson.