Educația și sănătatea psihică a copiilor – fără violență

Plânsul prelungit al unui bebeluș, încălcarea repetată a regulilor de către un copil mic sau conflictele constante dintre frați pot fi situații foarte stresante pentru noi, adulții care îi îngrijim. Recurgem la pedepse fizice atunci când nu știm cum altfel să gestionăm situația. Pedepsele fizice nu sunt totuși o metodă de educație, nu îi fac pe copii să înțeleagă mai bine ce li se cere, să respecte reguli sau să învețe mai repede, dimpotrivă – îi antrenează să devină reactivi, iresponsabili sau hiper-responsabili, violenți și auto-violenți. Eu și colega mea, Anca Tiurean, vă propunem prin acest text (în viitor o broșură) alternative la pedepse fizice și abuzuri emoționale.

Partea I: Fără violență

Violența asupra copiilor poate lua multe forme și este încă foarte prezentă în societatea românească. Există numeroase date potrivit cărora violența poate afecta sănătatea fizică și mentală a copilului pe termen scurt și lung, limitându-i capacitatea de învățare și socializare și afectându-i tranziția la maturitate, cu consecințe negative ulterior în viață. Când atitudinea este de respect, deschidere spre intimitate și încredere în competențele reale proprii și ale copilului, vom reuși să găsim soluții – poate nu perfecte, dar sănătoase – și vom reuși să oprim efectele negative ale greșelilor noastre.

Forme de violență asupra copiilor mici

  1. Abuzul emoțional – poate lua forme precum: insulte, poreclire, izolare, ignorare, respingere, indiferență, folosirea de apelative sau etichetări denigratoare, amenințarea cu violența fizică, etc.(Asociația Americană de Psihologie, Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale)
    Șantajul emoțional, denigrarea sau alte forme de violență emoțională includ:
    „Plec și te las aici” – scade încrederea copilului în părinte, îi crește anxietatea, reduce interesul copilului față de învățare și determină copilul să se însingureze, însemnând că poate deveni și mai neascultător.
    ”Urâtule! Ești urât când plângi!” – inhibă capacitatea copilului de a se exprima, ceea ce înseamnă că pe viitor își va permite să fie violent și nu își va permite să se exprime constructiv (fiindu-i rușine)
    „Îți dau două de nu te vezi!” – amenințările cu violența fizică scad încrederea copilului în părinte, în el însuși și în lumea din jur, îi cresc motivația de a se ascunde, de a minți, de a părea supus. Îi poate dăuna pe termen lung capacității de gândire și decizie.
    „Nesimțitule!” – etichetările au efect de marginalizare, de scădere a respectului pentru sine și pentru oameni în general, definește o stare de război, ostilitate și respingere. Astfel relațiile dintre părinți și copii se deteriorează, adesea pe viață, printr-o continuă definire a copilului ca neapartenent familiei.
  2. Scuturarea bebelușului. Există părinți care în încercarea disperată de a-și calma bebelușul care plânge îl scutură. Această practică este foarte periculoasă pentru bebeluș pentru că îi poate disloca oasele și îi poate provoca leziuni la nivelul sistemului nervos care produc dizabilități permanente, orbirea, paralizia sau chiar moartea.
  3. Pălmuirea și urecherea sunt denumite pedepse fizice ușoare și majoritatea părinților și o mare parte din copiii din România nici nu le consideră acte de violență (conform unui studiu UNICEF). Cu toate că acestea nu lasă urme fizice vizibile, produc durere fizică intenționată copilului și reprezintă un act de violență asupra lui.
  4. Smucirea de o mână sau ridicarea copilului de o singură mână este periculoasă pentru că îi poate fi dislocat cotul sau umărul, corpul lui fiind încă slab închegat. Odată dislocate, acestea devin foarte vulnerabile la alte dislocări și va fi nevoie de câte o vizită la spital de fiecare dată.

Atât violența fizică, cât și verbală, au efecte profund negative asupra copilului, de cele mai multe ori cu repercursiuni grave în viața adultă: scad respectul față de sine și față de alți oameni, reduc sentimentul de răspundere, scad încrederea asociată cu relațiile intime și încurajează mai departe folosirea violenței în confruntarea cu problemele.

În legătură cu acest material vă puteți adresa autoarelor:
Arminda Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă
Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică

Articolul va fi continuat cu partea a doua: Alternative constructive la educația copiilor mici (0-5 ani)

Nu mai sunt eu

Unde sunt? Nu știu. Am dispărut? Azi am început să mă caut. Bâjbâi. Nici cuvintele nu ies. E cam întuneric, dar sigur e cineva acolo, îl simt, mă strigă din adâncuri.

M-am găsit, dar nu mai sunt eu. Nu știu dacă voi mai fi vreodată eu, cea dinainte. Experiența-mi zice că nu se poate. Dar sigur mai e ceva înnăbușit acolo care ar vrea să iasă.

Cred că am reuși să întrevăd o parte pierdută. E vorba de mai multe părți…e vorba de prietenii plecați departe(sau aproape). Prieteni pierduți = întâlniri neîntâlnite, glume nefăcute, momente neîmpărtășite, povești nespuse.

Am mulți prieteni plecați. Și odată cu ei au plecat părți din mine. De care îmi este atât de dor! Și le caut…și încerc să le accesez și chiar reușesc să le activez în alte momente, în alte relații! Dar nu complet. Am rămas cu găuri care nu se vor mai umple niciodată.

Fiecare relație este diferită. În fiecare relație avem alt fel de a simți și a trăi. Aparent suntem tot noi, ăia, dar la o simțire mai atentă nu suntem, nici pe departe.

Știam eu… (adică habar nu aveam) de ce am fost supărată când o prietenă bună a decis să emigreze în Canada.

Îi mai știți pe AB4?

h

M-am dus la psiholog ca să plâng

De la terapie intensivă am ieşit a doua zi dimineaţă. După vizita medicală, după duşul orgasmic. Chiar dacă nu dormisem deloc toată noaptea! Sic! Deci contrar interpretărilor mele prăpăstioase, am ieşit din şanţul dintre viaţă şi moarte mai repede decât îmi spuseseră că “stau majoritatea”-24 de ore. Eu am stat doar 12, iei!

Infirmierul cu faţă de extraterestru mă transporta din nou cu grijă maximă. Fără să-mi arunce un ochi, nici măcar unul înspre ochii mei defecţi. Ciudat de evitant şi totuşi o prezenţa plăcută. M-a liniştit atenţia lui maximă la sarcina pe care o avea.

Am fost dusă într-un alt salon, mi-a apărut şi ghiozdanul, o asistentă nouă, un alt buton roşu şi mai multe butoane pe care nu le puteam distinge şi ale căror funcţie aveam să o înţeleg abia spre finalul şederii. L-am folosit pe cel roşu şi a fost ok.

Eram în continuare în acelaşi pat ca şi la terapie intensivă. Cu picioarele îmbrăcate în ciorapi de plasă strâmţi, anti-“trombozen” şi lipite de marginea metalică a patului. Îngheţate de frig vreau să zic!

Am reuşit să comunic cumva, cu jumătatea bună a feţei, că mi-e frig şi am primit o pătură. Următoarele 24 de ore le-am petrecut gândindu-mă cum să fac să-mi dezlipesc picioarele de pe afurisita aia de bară metalică. Puteau să-mi dea toate păturile din lume că bara aia tot nu se încălzea. Am constat că e prea greu să explic ceva atât de complicat asistentelor.

În această primă zi în nouă postura de invalidă am constatat că skillurile mele avansate de engleză şi politeţea nu mă ajută. Dacă scoteam “please” din propoziţie era mult mai probabil să fiu înţeleasă, iar dacă rosteam doar un cuvânt, aveam succes garantat. Adică “water” era de departe mult mai apreciat şi aprobat şi zâmbit de asistente decât “Can you give me some water, please?”

Nu apucasem să vorbesc cu medicul care mă operase nici înainte şi nici după operaţie. Credeam în continuare că nervul facial mi-a fost secţionat. Nici nu mai conta aşa de mult acum.. A venit Mile la un moment dat, nu ştiam cât e ceasul, încă nu-mi foloseam telefonul dar măcar aici mă puteam orienta după cele 3 mese. Mi-am dat seama că sunt foarte dependentă de ceas. “Water” şi “time” sau “clock” le ceream constant asistentelor. Mile mi-a mai dat speranţă. A spus că ştie că totul a fost ok, că toată tumoarea a fost scoasă. A stat puţin. A mers la biblioteca spitalului şi în zilele următoare mi-a recitat “Atlasul neurinomului de acustic” Cât era Mile acolo a trecut şi un medic care mergea spre pacienta de la geam şi, surprins parcă de prezenţa mea acolo, s-a oprit, s-a lăsat puţin mai jos lângă patul meu şi a spus “Everything went fine. We expect a recovery în 3 to 6 months.” Şi a plecat.
Pfiu! Şi-am tras şi eu dup-aia un pui de somn.

De când m-am întors acasă, pe lângă exerciţii de recuperare zilnice, am fost şi la psiholog. Ca să plâng. De vreo două luni, de când am primit vestea că sunt nefericita câştigătoare a unui neurinom de acustic, nu am apucat să plâng. Sau nu cu adevărat. Am avut episoade scurte, foarte scurte de plâns care au fost rapid “calmate” de familie. “Lasă că o să fie bine.”, “Gândeşte-te că o să te faci bine!”, “Imaginează-ţi următoarea vacanţă de vară, când vei fi recuperată.”

Se pare că familia mea nu suportă plânsul. Probabil consideră că nu pot rezista suferinţei. Dacă nu o exprimăm, ea nu există. Logic, nu? Aşa că suferim fiecare în tăcere. O suferinţă înnăbuşită. La cuptor.

Probabil de-aia am scris eu aici cum a fost când mi-a fost cel mai greu. Lor nu le-am povestit direct. Şi nu am scris într-un jurnal fiindcă am simţit nevoia să împărtăşesc şi să mă conectez.

Aşa m-au crescut şi cred că aşa am fost crescuţi mulţi dintre noi: “sss, nu plânge! Sss! Ce să facă mama ca să nu plângi?” Şi au făcut tot ce-au putut şi le mulţumesc pentru asta!

Aşa că m-am dus la terapie. Şi n-am plâns mai mult de două minute, dar a fost de-ajuns.

Fără să fiu supărată că am avut o tumoare care m-a lăsat cu o semipareza facială şi dezechilibru pe care probabil (dar nimeni nu poate garanta 100%) le voi recupera în 3-6 luni (dar nimeni nu poate spune exact cât), fără să plâng fiindcă am stat 10 zile în spital în care mi-am văzut copilaşul scurt, de două ori, fără să plâng fiindcă nu am putut dormi deloc două nopţi şi doar parţial în următoarele, fără să plâng pentru toate venele sparte şi vânătăile de la injecţii, fără să plâng fiindcă îl aud pe el cum plânge şi nu-s în stare să îl ridic eu în braţe şi să îl ajut să se liniştească, fără să plâng pentru toate planurile şi proiectele de viaţă întrerupte, nu pot să mă gândesc cu optimism la recuperare. Pur şi simplu nu pot. Trebuie să plâng şi să mă plâng.

Mă întreba psihoterapeutul dacă simt că am rămas cu o trauma din cauza acestei experienţe. Cred că nu, dar mai am de dat afară. Cred că e nevoie să mai exprim din suferinţă asta până trece de tot. Să o tot povestesc şi repovestesc.

De când a avut cineva curajul să mă asculte şi să mă lase să reflectez la asta, stând acolo, lângă mine, pe cuvânt că-s mult mai optimistă în aşteptări! Până săptămâna trecută parcă îmi ciripea cineva în spatele urechii: nu se ştie… nu se ştie…