Grijă și iubire pe timp de pandemie

Schimbările aduse de pandemie în viețile noastre nu au cum să nu ne afecteze considerabil viața de familie, ritmul și starea copiilor și starea fiecăruia dintre noi în parte. Ar fi nefiresc să reușim să păstrăm același program pentru noi sau pentru ei, ar fi nefiresc să putem munci cu același randament, ar fi nefiresc ca ei să învețe sau să exploreze liniștiți pe timp de criză, ar fi nefiresc să ne înțelegem la fel, ar fi nefiresc să nu existe conflicte și mici crize. Da, ei sunt copii și unii nu înțeleg încă ce înseamnă pandemie. Dar hai să recunoaștem, nici noi nu înțelegem încă pe deplin. Ei simt, în schimb, neliniștea noastră și își dau seama de schimbările din lumea lor care, fie ea cât de mică, o reflectă pe cea mare.

Așa cum spuneam și în articolul trecut, în situații de criză e foarte important să ne oferim îngrijire nouă și celorlalți, în moduri sănătoase. Pe lângă menținerea unei rutini (pentru creșterea sentimentului de siguranță), reducerea cantității de știri citite pe subiect și informarea corectă necesară pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, avem nevoie să exprimăm ceea ce simțim în legătură cu ce ni se întâmplă și să ne conectăm cu ceilalți.  Avem nevoie să ne ascultăm unii pe alții și să lucrăm împreună pentru a ne putea simți din nou bine.

Când vine vorba de a lucra împreună, de a ne exprima și de a ne asculta unii pe ceilalți de multe ori nu ne iese. Așa că vă invit să ne uităm cu lupa la modul în care ne iubim și îngrijim unii pe ceilalți și pe noi înșine. Astăzi voi scrie despre 6 moduri de a oferi iubire/îngrijire valabile atât pentru propria persoană, cât și pentru alți adulți sau copii: abuz, iubire condiționată, iubire asertivă, iubire suportivă, răsfăț și neglijență. Primul exemplu pentru a înțelege mai bine conceptele va fi despre copii, următoarele sunt despre adulți.

Atât grija asertivă cât și cea suportivă sunt date voluntar și fără condiționări, cu toate acestea diferă în moduri subtile dar foarte semnificative: grija asertivă reprezintă un răspuns iubitor, o intruziune iubitoare iar grija suportivă o ofertă, iubire oferită. Copiii, pe măsură ce cresc, au nevoie de tot mai multă grijă suportivă și de mai puțină iubire intruzivă. Dar și copiii mari apreciază ocazional câte un gest de  iubire asertivă. O relație ajunsă la maturitate între părinți și copii însă, se bazează pe suport din ambele direcții.

Grija față de alți adulți

Și adulții au nevoie de grijă din partea altor adulți. Oamenii de toate vârstele au nevoie de stimulare și recunoaștere. Pentru a oferi grijă potrivită adulților este nevoie să menținem o balanță între îngrijire asertivă și suportivă. Ne bazăm asta pe observarea semnelor și ascultăm cererile lor. Trebuie să fim atenți să oferim ceea ce au nevoie, nu ceea ce avem noi înșine nevoie. Dacă nu știm să oferim cele două forme de grijă putem pune în practică și învăța.

Adulții au nevoie de îngrijire asertivă atunci când: sunt bolnavi, trec printr-o pierdere, sunt părinții unui nou-născut. Mai putem avea un contract de grijă asertivă cu persoanele foarte apropiate care nu trebuie mereu negociat, ca de exemplu: eu gătesc, tu plătești facturile. Grija asertivă înseamnă că îngrijitorul decide ce are nevoie celălalt și îi dă, iar grija suportivă înseamnă că îi face o ofertă care poate fi acceptată, refuzată sau negociată. Suportul este caracterizat de respect – fiecare persoană recunoaște că și cealaltă este responsabilă și fiecare are un simț al puterii și integrității personale.

Exemplul 2: Iubire și îngrijire oferite unui alt adult

”Situație: Soția cere soțului ajutorul cu îngrijirea copiilor

Soțul: 

Abuz: O lovește sau râde de ea atunci când cere ajutorul.

Îngrijire condiționată: ”O să te ajut cu copiii atunci când câștigi mai mulți bani decât mine.”

Grijă asertivă: spune: ”Copiii au nevoie de îngrijire și de la tatăl lor.” și participă în toate aspectele îngrijirii

Grijă suportivă: Negociază sarcinile privind îngrijirea copiilor cu soția. Îi apreciază calitățile în fața copiilor.

Răsfăț: Îi cumpără cadouri în loc să o ajute.

Neglijență: Lucrează mult, călătorește, petrece mult timp cu prietenii la bar la sport sau la organizații civice, vine acasă târziu și pleacă devreme.”

Exemplul 3: Iubire și îngrijire oferite nouă înșine

”Situație: Un părinte își neagă nevoile de o perioadă bazându-se pe credința că nevoile copiilor vin primele, apoi ale partenerului meu și apoi ale mele. 

Părintele:

Abuz: se gândește..”O să lucrez atât cât este nevoie pentru ca partenerul și copiii mei să aibe tot ce își doresc.” lucrează până se îmbolnăvește.

Grijă condiționată: crede…”Nu sunt o persoană suficient de bună doar dacă mă sacrific pentru familia mea.”

Grijă asertivă: ”Îmi recunosc nevoile și mi le voi împlini. Atât ale mele, cât și ale celorlalți membrii ai familiei. Nevoile tuturor sunt importante. Vom discuta și vom lucra împreună să nu le împlinim.”

Grijă suportivă: Caută să facă parte dintr-un grup de suport.

Răsfăț: Face cumpărături, lucrează, mănâncă, ia medicamente sau bea compulsiv pentru a se elibera de stres. 

Neglijență: Continuă să facă ceea ce făcea și până acum, chiar dacă este conștientă de vechea convingere nesănătoasă.”

Autoarele ne invită să ne imaginăm cele 6 tipuri de a oferi îngrijire ca pe benzile unei autostrăzi. Cele două benzi din mijloc (grija asertivă și cea suportivă) sunt benzile bune pentru circulație, iar pe măsură ce ne apropiem de margine, drumul este tot mai accidentat. A fi părinte este ca și cum am conduce pe acest drum cu mare viteză. Este o provocare la fiecare curbă să rămânem pe cele două benzi din mijloc și ni se întâmplă adesea să ieșim pe drumul accidentat. Important este să conștientizăm asta și să avem ca obiectiv să rămânem cât mai mult timp pe drumul sănătos. Putem discuta și cu copiii noștri mai mari despre tipurile de îngirjire, spunându-le sincer obiectivul nostru, recunoscând faptul că nu reușim mereu să îl atingem, și să-i ajutăm să recunoască diferitele tipuri de iubire și să le respingă pe cele nesănătoase. Astfel, putem deveni aliați și să ne ajutăm reciproc. 

Iar acum, pe timp de criză, vă invit mai ales să fiți înțelegători cu voi înșivă și cu ieșirile de pe benzile din mijloc. Numai asa veti putea fi înțelegători și cu copiii care, in mod firesc, nu se comporta ca de obicei sau cum ne-am dori sa o faca.

Bibliografie: ”Growing Up Again” de Jean Illsley Clarke și Connie Dawson

Poverile unei mame

Diario de la Srita K by Erika Kuhn

Ca mamă devii foarte ancorată în viața practică, a lucrurilor concrete. Te trezești prinsă într-o succesiune rapidă de schimbat scutece, spălat, hrănit, legănat, plimbat, îmbrățișat, cărat, sărutat… printre ele apar gânduri și reacții automate: plângi, râzi, te enervezi, strigi… de parcă toddlerul tău ar fi modelul de urmat în autoreglare emoțională. Ceilalți se miră, tu nu te recunoști și te întrebi dacă vei mai fi vreodată ca înainte.

Ca înainte nu se poate, Arminda,  îți zic eu sigur! Știu asta din cărți. Și experiență. Pur și simplu nu se poate. Așa că..începi să te întrebi: cine ești tu acum? Și cum poți trăi cu cine ai devenit?  Și cât timp tot mai devii? Câte fețe are mămicia asta? Câte stresuri? Câte frici? Câte bucurii? Câte reacții? Și mai ales cum o să reziști când o să plece copilul de acasă după atâta iubire zilnică? 

Și când am timp să mă gândesc…

-mă întreb cum rezist cu toată responsabilitatea asta…a menținerii în viață a unui copil? Mă simt ca un gândac ce poartă în spate un bolovan. 

-mă întreb unde a dispărut libertatea mea. Dacă mai e acolo închisă temporar între cei patru pereți ai lui ”tot ce trebuie să fac” sau a fost anihilată complet?

-oh, și povara perfecțiunii! V-am spus despre ea? Nu știu dacă toate mamele o poartă dar eu am întâlnit multe… E mai ceva decât bolovanul responsabilității! Ăla e real și încet încet, îți crești muschi pentru a-l căra. Dar asta…fiind o iluzie grandioasă, nu vei avea niciodată suficientă putere pentru ea! Unele dintre noi, chiar de la naștere, altele pe parcurs, începem să-i vedem perfecți (sau cel puțin, undeva în adâncuri ne dorim ca ei să fie perfecți) și atunci trebuie ca noi și tot ce înconjoară impecabila odraslă să fie pe măsură, nu-i așa? Așteptările de la ceilalți și eforturile depuse pentru orice activitate devin încărcate cu această încrâncenată fantezie.

Și ar mai fi multe fantezii despre copii și mame și tați și bunici…ascunse bine în scorburile inconștientului care ies și ne surprind, unele primăvara după o liniștită hibernare, altele vara când e distracția mai mare, altele toamna când începe școala.. Care mai de care mai năstrușnice și surprinzătoare. Asta e. Am pierdut pe veci șansa la o viață liniștită. Dacă am avut-o vreodată…

Și dacă tot am vorbit despre greutăți, vă las cu Milan Kundera::

”Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ (…) cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât mai reală și mai adevărată. 

În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și nesemnificative. 

Și-atunci ce să alegem? Greutatea, sau ușurătatea?”

Jurnal de mamă

Cum e să fii mamă? Am primit de multe ori întrebarea asta în primele luni de viață ale copilașului meu și…nu prea știam ce să spun. Iar acum că mi-am făcut câteva idei, nu mă mai întreabă nimeni 🙂 Eu o să răspund oricum aici, pentru mine și pentru cine mai are chef să citească…cu mențiunea că sunt sigură că răspunsul ăsta se schimbă mereu.

Intrarea mea în lumea părinției a fost ca începerea unei construcții. Am început cu un plan de restaurare și am ajuns la o dărâmare completă (a idealurilor) și o reconstrucție care nu este încă finalizată. Încă nu avem acoperiș. Suntem vulnerabili la toate schimbările. În special la schimbările de dispoziție ale copilașului. Când scoate un ”uee” toată lumea sare să-l ajute. Sau cel puțin așa a fost în primul an. Și cică așa e bine. Bebelușilor e bine să le satisfacem toate nevoile cât de repede putem pentru a-i ajuta să-și facă o părere bună despre lume, de genul: ”e suficient de bine aici, nu o să mor de foame, sete, cineva îmi dă lapte dacă cer.” ”Cineva încearcă să mă ajute atunci când mă doare ceva.” ”Cineva e cu mine atunci când….”

În primele trei luni am fost atât de copleșită de noutatea situației încât am îndoieli că am avut momente de liniște interioară și conectare autentică cu bebelușul meu. Plânsul lui suna ca o sirenă de ambulanță în creierul meu. Mă aflam sub presiunea cunoștințelor mele din facultate: ”primul an este cel mai important!” Alăptarea era o mare provocare. Iar partenerul meu se simțea complet depășit de situație.

După o perioadă am reușit să redevin puțin câte puțin prezentă și conștientă cu adevărat de omul nou de lângă mine. Atunci când a apărut primul zâmbet, prinsul în mânuțe, capacitatea de a fixa pe cineva cu privirea…au fost semne clare că ființa de lângă mine începe să devină o persoană! Mie mi-a sunat un clopoțel care m-a anunțat că are nevoie să mă conectez. Nu am fost așa de mult pe cât cred acum că ar fi fost nevoie….dar așa a fost situația. Mă simțeam ca o prizonieră legată în lanțurile alăptării și am avut nevoie să evadez.

Iar într-o zi am avut ghinionul să văd cât de incertă este viața. Asta m-a ajutat să mă conectez și mai mult la prezent. M-a făcut să realizez că s-ar putea să nu am așa de mult timp de petrecut cu copilașul meu și că este nevoie să mă conectez ACUM! Să îl văd, să îl ascult și să FIU cu adevărat acolo.

Acum încă mai am destul de palpabilă conștiința faptului că viața e incertă și că dacă avem norocul să trăim până când va crește, va pleca la un moment dat de acasă (sper să îl cresc suficient de sănătos psihic încât să o facă!) și că îmi va fi dor să mă trezească dimineața și să vrea în bațe și să se mângâie ca o pisicuță. 

Pe cât sunt de drăguțe lucrurile astea mărunte din viața de mamă, pe atât de grea este părinția… parcă e plină de renunțări. Renunțăm la viața noastră de dinainte ca să îl putem primi și îngriji, iar apoi renunțăm treptat la el ca să poată deveni cine trebuie să devină… Of! Și cu noi cum rămâne? 

Noi ne pierdem și apoi avem nevoie să ne regăsim. Renunțăm și acceptăm câștiguri noi(pe care inițial nu le-am dorit). Devenim mai responsabili ca să îngrijim și avem nevoie să fim relaxați ca să ne jucăm.. Și lista de paradoxuri poate continua.. 

Părinții din ziua de azi, și recunosc, fac parte din categoria de părinți pe care o voi descrie în continuare, pun pe primul plan nevoile copiilor și tot pe primul plan dorințele lor. De-abia apoi nevoile lor și dacă cumva mai este loc și timp (dar sigur nu rămâne) dorințele lor. Și cred că este firesc să facem așa atunci când avem un nou-născut în casă care este ca un fulg spre care e nevoie să sufli constant dacă nu vrei să ajungă pe jos. În primele luni, ne amânăm chiar și nevoile de bază pentru a putea împlini nevoi urgente ale celui mai fragil membru al familiei. După o perioadă însă, după ce se mai întremează fulgușorul nostru, și mai ales după ce e clar că a devenit copil mic sau toddler și că are tot felul de idei comice și dorințe pe care ți-e mai mare dragul să le împlinești, este firesc și este nevoie, (oh! cat de mare nevoie!) să ne reprioritizăm nevoile și dorințele în familie. Așadar da!, haideți să îndrăznim să facem următoarea ierarhie, măcar uneori:

  1. Nevoile copiilor
  2. Nevoile părinților
  3. Dorințele părinților
  4. Dorințele copiilor

Aici am ajuns acum cu insight-urile părintești. După doi ani și 4 luni, îmi reintru în drepturi. Și dorințele mele contează. Și eu pot să fac ce am chef, chiar dacă micuțul nu are chef, chiar dacă o să plângă, chiar dacă o să urle încercând să mă convingă că dorința lui e mai importantă decât a mea. Și este foarte bine și pentru cel mai important membru al familiei să învețe că nu este singurul care contează și că atunci când va fi adult și părinte poate avea o viață cu nevoi,  dorințe și preferințe în continuare. Viața nu se termină pentru părinți!

Înghețată pentru copilul din mama