Periuța de dinți pentru o minte mai curată

Copil fiind auzeam adulții din jur discutând despre perioada critică a adolescenței. Erau conștienți că vulnerabilitățile noastre ne pot face să o luăm pe un drum mai puțin fericit. Și se străduiau să prevină asta, de obicei, cu multă disciplină și control, strategii mai degrabă dăunătoare pentru o bună sănătate mintală. Mai nou, mamele informate știu și despre cât de important este primul an de viață al copiilor și fac tot ce la stă în putință pentru ca aceștia să crească într-un mod sănătos fizic și emoțional: alăptarea, stimularea prin jucării specifice perioadei de dezvoltare, co-sleeping, diversificare cu alimente bio, ateliere pentru comunicare non-verbală cu bebelușii și câte și mai câte.

Puțini conștientizează însă, și acceptă că fiecare perioadă din viață este sau poate fi o perioadă critică, în care, dacă nu avem grijă de noi înșine și psiho-emoțional, putem cădea în prăpastia unei tulburări de sănătate mintală. Unii

sănătate mintală

chiar cred că tot ce s-a descoperit în domeniul psihologiei până acum este doar ”o invenție”, că bolile psihice nu există și că, dacă cumva există, cu siguranță ei nu vor fi afectați vreodată. Și chiar și-atunci când ajung să aibă parte de atacuri de panică preferă să încerce la nesfârșit toate tratamentele paramedicale posibile pentru moartea iminentă închipuită decât să apeleze la un psiholog.

Statisticile arată că peste 25% din populație suferă măcar o dată în viață de o tulburare de anxietate*, 27% din populația adultă, de 18-65 de ani, a suferit de o problemă de sănătate mintală în ultimul an (precum probleme datorate abuzului de substanțe, psihoze, depresii, anxietate și tulburări alimentare). 1 din 15 oameni suferă de un episod depresiv major în fiecare an, și, dacă toate tipurile de anxietate și depresie sunt incluse, 4 din 15 oameni suferă de cel puțin una anual. 3 din cele 15 boli care duc la dizabilitate sunt mintale: depresia fiind a treia cauză pe listă, a 6-a este alcoolismul, iar Alzheimer și demențele sunt pe locul 15. Suicidul reprezintă 17,5% din totalul cauzelor de deces pentru grupul de vârstă 15-29 de ani. Este clasat ca a doua cauză a mortalității la nivel global, după accidentele din trafic pentru acest grup de vârstă**.

Vestea bună este că nu e nevoie să așteptăm să fim diagnosticați cu una din aceste probleme, putem apela la strategii de îmbunătățire a propriei vieți înainte să simțim că nu mai putem. Nu știu cum sunteți voi, dar eu nu sunt adepta mersului la dentist doar atunci când gingia s-a umflat și e nevoie să-mi fie extrasă măseaua. Știu că e mult mai dureroasă o extracție și extrem de invaziv un implant. Cam așa e și cu problemele psihice. Și nu doar metaforic – cercetătorii în neuroștiințe au descoperit că centrii suferinței emoționale sunt aceiași cu centrii suferinței fizice***. Deci doare la fel de tare dar nu folosim anestezice.

Și așa cum s-au inventat periuța și pasta de dinți, în perioada aceasta s-a dezvoltat mult și prevenția în domeniul sănătății mintale. Ba chiar din timpuri străvechi au existat diferite soluții pentru suferințe sufletești izvorâte prin filosofie, religie, artă sau ritualuri tribale. De-acolo ne-am inspirat și noi, de fapt, psihologii secolului XXI. Și cu ajutorul științei am reușit să identificăm care sunt cele mai de ajutor pentru sănătatea noastră psiho-emoțională.

Astfel, una din ele este meditația. Te invit să citești despre primii pași în meditație și apoi câteva principii ale stării de mindfulness pentru a putea porni o practică pe cont propriu. Vreau să știi însă că nu este un panaceu universal și este chiar contraindicată dacă suferi de un episod depresiv major sau ai avut vreodată un episod psihotic. Este însă foarte binevenită dacă suferi de neliniște interioară a.k.a. anxietate.

Compasiunea față de propria persoană este ceva ce pentru noi, cei care am avut parte de multă critică în copilărie, este mai greu accesibilă dar este și foarte importantă pentru o sănătate mintală. Și aceasta poate fi învățată și exersată pe cont propriu sau prin psihoterapie. Citește aici mai multe despre compasiunea de sine și despre câteva strategii de redobândire a compasiunii de sine.

Psihoterapia individuală sau consilierea psihologică. Acestea nu sunt utile doar în cazul în care suntem disperați, ne simțim depășiți de situație sau am ajuns într-un punct în care simțim că nu mai putem. Psihoterapia și consilierea ne pot stimula să reflectăm adeseori la ceea ce se întâmplă cu viața noastră pentru a înțelege mai bine și a integra mai sănătos experiențele de care avem parte.

Terapia de cuplu – majoritatea oamenilor susțin că cel mai important pentru ei în viață este să aibă o relație de cuplu și o viață de familie satisfăcătoare și că acestea sunt chiar mai importante decât succesul profesional. Cu toate acestea puțini sunt dispuși să învețe cum să o facă. Avem impresia că lucrurile acestea sunt implicite (chiar dacă știm că nu vrem să ”ajungem ca ai noștri”), că doar matematica, engleza și programarea se pot învăța într-un mod organizat. Mai mult decât atât, cercetările în neuroștiințe arată că atunci când suferim în relația de cuplu, atunci când ne simțim respinși sau excluși, acea suferință, pornește aceleași circuite neuronale ca și durerea fizică***.

Se moare și de tristețe. Suicidul este cel mai concludent exemplu, dar nu singurul. De ce suntem așadar dispuși să facem un tratament pentru durerea fizică dar nu și pentru cea emoțională?

* Cum să te ajuți singur în caz de atac de panică – Radu Vraști

** Date și statistici despre UE – World Health Organization

*** ”Atunci când iubirea nu funcționează, spunem că ne doare sufletul. Și, într-adevăr ”doare” este cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce simțim, conform psihologului Naomi Eisenberg de la Universitatea din California. Studiile ei asupra creierului au arătat că respingerea și excluderea percepute pornesc aceleași circuite neuronale precum durerea fizică.” Hold Me Tight – Sue Johnson

Tipologia procrastinării

Ziceam săptămâna trecută că vara procrastinăm.  Mult. Și încercăm să uităm de asta plecând în vacanță. Iar toamna ne întoarcem din concediu și ne amăgim cu senzația unui nou început, iarna ne îmbuibăm cu mâncare și cadouri de la Moș Crăciun iar primăvara mugurii și soarele ne alină durerea și ne dau putere să mai rezistăm pân’ la vacanță.

Problema e în orice anotimp prezentă, problema e constantă, problema e acum.

download

Zice-se că antidotul procrastinării sunt obiceiurile. Odată ce un comportament ne intră în obișnuință, îl repetăm fără efort și astfel ajungem să învățăm, să construim, să realizăm ceea ce ne propunem. Și mai mult decât atât, obiceiurile ne definesc. Suntem ceea ce facem și lucrăm în fiecare zi să devenim.

Și ca să fiu sinceră cu voi pân’ la capăt mie îmi este foarte greu spre imposibil să folosesc cunoscutele strategii de formare a obiceiurilor sănătoare: nu merge nici să planific totul în avans, nici să asociez cu ceva/cineva din exterior și mă plictisește numai gândul de a face același lucru în fiecare zi la aceeași oră. Aproape că am o repulsie față de termenul ”obicei”. Și astăzi am descoperit de ce.

Conform lui Gretchen Rubin, pentru a ne forma un obicei, este foarte important să înțelegem cum răspundem noi așteptărilor. Fie că sunt așteptări exterioare, fie interioare (nevoi). Astfel, Gretchen identifică patru tipologii:

  1. Susținătorul (Upholder), sunt persoanele cărora le este foarte ușor să răspundă solicitărilor, atât exterioare, cât și interioare. Reprezintă o parte mică din populație și sunt probabil și cei care scriu despre obiceiuri și cum poți să le formezi – pentru că le plac obiceiurile și le este foarte ușor să le mențină. Nu au nicio problemă cu termenele limită și pot lucra foarte eficient. Dezavantajul acestui tip este că s-ar putea să se limiteze din cauza tendinței de a se conforma regulilor sau să devină dezorientați sau chiar speriați în cazul în care nu știu exact ce se așteaptă de la ei.
  2. Cel ce Chestionează (Questioner) este tipologia celui care are nevoie să știe că ceea ce face are un sens. Astfel că pune multe întrebări de clarificare oricui îi spune să facă ceva și trebuie să fie convins că ceea ce i se cere este cea mai bună variantă. Reușește astfel să identifice probleme și soluții noi, dar are mereu nevoie de mai mult timp pentru a se convinge să facă ceva.
  3. Cel ce Obligă (Obliger) este acel gen de om care răspunde foarte ușor solicitărilor exteriorului dar nu reușește să se țină de ce-și propune el însuși. Este acea persoană care își încalcă mereu propriile nevoi pentru a le satisface pe ale celorlalți. Gretchen recomandă acestor indivizi să găsească un corespondent exterior de fiecare dată când își propun să-și satisfacă o nevoie interioară. Ei au nevoie de cineva care să-i ”tragă la răspundere” atunci când nu fac ceea ce și-au propus.
  4. Rebelul este cel care tinde să nu răspundă nici cerințelor exterioare, dar nici celor interioare. Chiar și atunci când își propune el însuși să facă ceva în fiecare zi, are tendința să nu o facă. El pare genul de om care nu reușește să-și formeze obiceiuri și mai mult decât atât, tinde să facă invers decât cum i se spune. Pentru el este important să facă doar ce are chef și pune foarte mare preț pe autenticitate și libertate. Cu toate astea, dacă asociază o cerință cu un sentiment de libertate sau cu propria identitate, dacă consideră că e ceva ce i se potrivește foarte bine, atunci reușește să-și formeze un obicei și să-l mențină.

Dacă vrei să afli mai multe despre această tipologie, aici găsești un scurt chestionar care te ajută să îți dai seama mai bine cum te raportezi tu la cerințe și care tendință ți se potrivește cel mai bine.

Cât despre vacanță… eu aș opta pentru mai multă liniște și măcar câte-o ocheadă către vise…

Vacanța – relaxare sau procrastinare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu, mai ales vara, devin atât de leneșă încât am impresia, vorba ‘ceea, că tot ce fac e să fac umbră pământului. Căldura extremă de afară mă face neproductivă chiar și la aer condiționat și, pe lângă ideile procrastinaredespre vacanță, mi se mai strecoară și câte un sentiment de vinovăție sau nemulțumire de sine. Am impresia uneori că sunt activități pe care le amân la nesfârșit. Parcă lista cu ce îmi propun să fac devine tot mai lungă, iar pe timpul verii ia o formă transparentă și dispare undeva în ceața refulării. Mă cuprinde apoi un sentiment profund de descurajare pe care îl alung rapid cu câte un plan de vacanță.

Există perioade în an care sunt mai productive iar altele mai puțin. Poate că am fost programați cu o vacanță mentală pe timp de vară de pe vremea când mergeam la școală. Există temperaturi optime pentru studiu și muncă, care am înțeles că se situează undeva între 21 și 23 de grade Celsius. Dar să fie oare vremea și temperaturile crescute singurii determinanți ai amânării nesfârșite? Și ce se întâmplă cu noi când procrastinarea ajunge la cote maxime?

Trebuie să recunoaștem că o parte din viața noastră funcționează totuși la parametri acceptabili. Majoritatea dintre noi avem un program de lucru, unii un șef, alții niște întâlniri la care, avem, n-avem chef, tot participăm. Soarele nu ne lovește (încă, nu se știe ce se va întâmpla odată cu încălzirea globală..) atât de tare în cap încât să ne facă să riscăm să ne pierdem job-ul sau clienții. Facem astfel încât lucrurile să meargă de la sine cu minim de efort.

Și ajungem într-un final în vacanță… unde nu ”trebuie” să facem nimic. Adică nimeni nu ne solicită ceva(poate partenerul sau copiii), deci nu e nevoie să răspundem la atât de multe solicitări din afară. Dar noi, le punem pe pauză și pe cele din interior. Dăm shut down și dorințelor noastre, planurilor noastre, viselor noastre doar de dragul de a nu face nimic. De-atâtea ori aud, ”de-abia aștept să plec în vacanță să nu fac nimic”, ”să-mi dau un restart”, ”să-mi dau shut down complet”… mie-mi sună ca și cum am vrea să murim puțin. Ce ne face să ne exprimăm așa? Și ce din viața noastră ne facem să nu mai vrem să o trăim?

Eu zic că miroase a procrastinare. Nu că nu mai suportăm atâtea responsabilități, ci nu mai suportăm atâta amânare. Nu vrem să scăpăm de exterior și de lucrurile în care ne implicăm zi de zi, ci de cele pe care le tot amânăm și încercăm să le uităm. Procrastinarea e valabilă atât pentru ceea ce ne solicită exteriorul să facem, cât și pentru ce ne împinge interiorul. Și poate că cel mai grav e că amânăm cele mai intime și importante dorințe și vise – acel ceva de care am vrut mereu să ne apucăm, acea dorință secretă la care visăm cu ardoare dar nu avem niciodată timp, acea activitate care bănuim că ne-ar satisface o nevoie intimă și foarte personală dar ne îndoim c-am reuși să o facem. În vacanță ne forțăm, de fapt, să nu mai visăm și să nu mai muncim pentru visele noastre.

Nu știu voi, dar eu, când plec așa în concediu, simt mereu câte un gol interior. O lipsă interioară care mă trage în jos ca o bilă de plumb ce-mi atârnă de gât și mă face să mă târăsc cu greu prin vacanță. Uneori ia forma unei agitații interioare continue, pe care sigur, dacă găsim stimuli externi destul de puternici – multă gălăgie, multă mâncare, multe lucruri noi cu care mintea noastră are de lucru – putem să o nu o mai auzim.

Și poate că asta și este cea mai bună soluție pentru vară… Dar ce facem cu restul anotimpurilor?

va urma…