Grijă și iubire pe timp de pandemie

Schimbările aduse de pandemie în viețile noastre nu au cum să nu ne afecteze considerabil viața de familie, ritmul și starea copiilor și starea fiecăruia dintre noi în parte. Ar fi nefiresc să reușim să păstrăm același program pentru noi sau pentru ei, ar fi nefiresc să putem munci cu același randament, ar fi nefiresc ca ei să învețe sau să exploreze liniștiți pe timp de criză, ar fi nefiresc să ne înțelegem la fel, ar fi nefiresc să nu existe conflicte și mici crize. Da, ei sunt copii și unii nu înțeleg încă ce înseamnă pandemie. Dar hai să recunoaștem, nici noi nu înțelegem încă pe deplin. Ei simt, în schimb, neliniștea noastră și își dau seama de schimbările din lumea lor care, fie ea cât de mică, o reflectă pe cea mare.

Așa cum spuneam și în articolul trecut, în situații de criză e foarte important să ne oferim îngrijire nouă și celorlalți, în moduri sănătoase. Pe lângă menținerea unei rutini (pentru creșterea sentimentului de siguranță), reducerea cantității de știri citite pe subiect și informarea corectă necesară pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, avem nevoie să exprimăm ceea ce simțim în legătură cu ce ni se întâmplă și să ne conectăm cu ceilalți.  Avem nevoie să ne ascultăm unii pe alții și să lucrăm împreună pentru a ne putea simți din nou bine.

Când vine vorba de a lucra împreună, de a ne exprima și de a ne asculta unii pe ceilalți de multe ori nu ne iese. Așa că vă invit să ne uităm cu lupa la modul în care ne iubim și îngrijim unii pe ceilalți și pe noi înșine. Astăzi voi scrie despre 6 moduri de a oferi iubire/îngrijire valabile atât pentru propria persoană, cât și pentru alți adulți sau copii: abuz, iubire condiționată, iubire asertivă, iubire suportivă, răsfăț și neglijență. Primul exemplu pentru a înțelege mai bine conceptele va fi despre copii, următoarele sunt despre adulți.

Atât grija asertivă cât și cea suportivă sunt date voluntar și fără condiționări, cu toate acestea diferă în moduri subtile dar foarte semnificative: grija asertivă reprezintă un răspuns iubitor, o intruziune iubitoare iar grija suportivă o ofertă, iubire oferită. Copiii, pe măsură ce cresc, au nevoie de tot mai multă grijă suportivă și de mai puțină iubire intruzivă. Dar și copiii mari apreciază ocazional câte un gest de  iubire asertivă. O relație ajunsă la maturitate între părinți și copii însă, se bazează pe suport din ambele direcții.

Grija față de alți adulți

Și adulții au nevoie de grijă din partea altor adulți. Oamenii de toate vârstele au nevoie de stimulare și recunoaștere. Pentru a oferi grijă potrivită adulților este nevoie să menținem o balanță între îngrijire asertivă și suportivă. Ne bazăm asta pe observarea semnelor și ascultăm cererile lor. Trebuie să fim atenți să oferim ceea ce au nevoie, nu ceea ce avem noi înșine nevoie. Dacă nu știm să oferim cele două forme de grijă putem pune în practică și învăța.

Adulții au nevoie de îngrijire asertivă atunci când: sunt bolnavi, trec printr-o pierdere, sunt părinții unui nou-născut. Mai putem avea un contract de grijă asertivă cu persoanele foarte apropiate care nu trebuie mereu negociat, ca de exemplu: eu gătesc, tu plătești facturile. Grija asertivă înseamnă că îngrijitorul decide ce are nevoie celălalt și îi dă, iar grija suportivă înseamnă că îi face o ofertă care poate fi acceptată, refuzată sau negociată. Suportul este caracterizat de respect – fiecare persoană recunoaște că și cealaltă este responsabilă și fiecare are un simț al puterii și integrității personale.

Exemplul 2: Iubire și îngrijire oferite unui alt adult

”Situație: Soția cere soțului ajutorul cu îngrijirea copiilor

Soțul: 

Abuz: O lovește sau râde de ea atunci când cere ajutorul.

Îngrijire condiționată: ”O să te ajut cu copiii atunci când câștigi mai mulți bani decât mine.”

Grijă asertivă: spune: ”Copiii au nevoie de îngrijire și de la tatăl lor.” și participă în toate aspectele îngrijirii

Grijă suportivă: Negociază sarcinile privind îngrijirea copiilor cu soția. Îi apreciază calitățile în fața copiilor.

Răsfăț: Îi cumpără cadouri în loc să o ajute.

Neglijență: Lucrează mult, călătorește, petrece mult timp cu prietenii la bar la sport sau la organizații civice, vine acasă târziu și pleacă devreme.”

Exemplul 3: Iubire și îngrijire oferite nouă înșine

”Situație: Un părinte își neagă nevoile de o perioadă bazându-se pe credința că nevoile copiilor vin primele, apoi ale partenerului meu și apoi ale mele. 

Părintele:

Abuz: se gândește..”O să lucrez atât cât este nevoie pentru ca partenerul și copiii mei să aibe tot ce își doresc.” lucrează până se îmbolnăvește.

Grijă condiționată: crede…”Nu sunt o persoană suficient de bună doar dacă mă sacrific pentru familia mea.”

Grijă asertivă: ”Îmi recunosc nevoile și mi le voi împlini. Atât ale mele, cât și ale celorlalți membrii ai familiei. Nevoile tuturor sunt importante. Vom discuta și vom lucra împreună să nu le împlinim.”

Grijă suportivă: Caută să facă parte dintr-un grup de suport.

Răsfăț: Face cumpărături, lucrează, mănâncă, ia medicamente sau bea compulsiv pentru a se elibera de stres. 

Neglijență: Continuă să facă ceea ce făcea și până acum, chiar dacă este conștientă de vechea convingere nesănătoasă.”

Autoarele ne invită să ne imaginăm cele 6 tipuri de a oferi îngrijire ca pe benzile unei autostrăzi. Cele două benzi din mijloc (grija asertivă și cea suportivă) sunt benzile bune pentru circulație, iar pe măsură ce ne apropiem de margine, drumul este tot mai accidentat. A fi părinte este ca și cum am conduce pe acest drum cu mare viteză. Este o provocare la fiecare curbă să rămânem pe cele două benzi din mijloc și ni se întâmplă adesea să ieșim pe drumul accidentat. Important este să conștientizăm asta și să avem ca obiectiv să rămânem cât mai mult timp pe drumul sănătos. Putem discuta și cu copiii noștri mai mari despre tipurile de îngirjire, spunându-le sincer obiectivul nostru, recunoscând faptul că nu reușim mereu să îl atingem, și să-i ajutăm să recunoască diferitele tipuri de iubire și să le respingă pe cele nesănătoase. Astfel, putem deveni aliați și să ne ajutăm reciproc. 

Iar acum, pe timp de criză, vă invit mai ales să fiți înțelegători cu voi înșivă și cu ieșirile de pe benzile din mijloc. Numai asa veti putea fi înțelegători și cu copiii care, in mod firesc, nu se comporta ca de obicei sau cum ne-am dori sa o faca.

Bibliografie: ”Growing Up Again” de Jean Illsley Clarke și Connie Dawson

Stăm acasă, creștem mari

Orice criză poate duce la o creștere. Atât la nivel social, cât și individual. Da, vine cu pierderi, mari și triste, probabil suferință prin care unii dintre noi va trebui să trecem. Da, poate că ne așteaptă zile grele. Poate ne este greu deja și este doar începutul..

Unii stăm în casă ca să ne protejăm pe noi și pe ceilalți, iar alții ies și se expun ca să putem funcționa în continuare noi toți.  Pentru cei care stau în casă se resimt deja mici crize individuale sau interpersonale: conflicte, furie, tantrumuri de toddleri, gânduri negre, panică, deconectare emoțională. Pentru aceștia dintre noi, cred că este cel mai potrivit moment să ne uităm cu lupa la ce se întâmplă cu noi și cu familia noastră pentru a înțelege mai bine și a crește împreună. Am decis zilele astea să încep să împărtășesc câteva idei din cartea de parenting cu un titlu atât de nimerit: ”Growing Up Again”.

Da, ați ghicit, Jean Illsey Clarke și Connie Dawson vorbesc despre a avea grijă atât de copiii noștri, cât și de noi înșine. 

Conform lor, atât adulții, cât și copiii au trei nevoi de bază: de stimulare (pentru a ne simți energizați și vii), recunoaștere (a ne simți văzuți, auziți și valoroși pentru ceilalți), certitudine (nevoia unui cadru în care să ne simțim în siguranță, în care să putem avea parte de stimulare și recunoaștere în mod adecvat). Pentru a ne simți bine, pentru a fi într-un echilibru, avem nevoie ca aceste trei nevoi să fie mereu satisfăcute. Putem supracompensa, înlocuind-o pe una cu cealaltă pentru o perioadă, însă asta nu va fi niciodată pe deplin satisfăcător fiindcă cele trei nevoi sunt foarte diferite și la fel de importante. 

Dacă ne gândim la criza în care ne aflăm, aceasta ne oferă prea multă stimulare (știri și schimbări mari în viața fiecăruia care au loc cu rapiditate) sau prea puțină (dacă nu urmărim știrile, ieșim mai puțin din casă și participăm mai puțin la viața socio-culturală) și insuficientă certitudine (nu cunoaștem foarte multe despre virusul care circulă acum printre noi și habar nu avem cât va ține toată situația asta), iar pentru unii dintre noi care au ales sau au fost nevoiți să stea acasă poate că le lipsește recunoașterea care vine de obicei din partea colegilor de muncă sau a clienților.

Este util așadar să ne gândim cum ne este afectată capacitatea de a ne satisface nevoile și să găsim metode noi de a ni le satisface în situația dată. Pentru mine funcționează următoarele:

  1. Reduc frecvența cu care citesc știrile (reduc incertitudinea și suprastimularea)
  2. Îmi fac câte un ceai în fiecare seară din stocul de ceaiuri pe care credeam că nu voi apuca veci să-l consum, niște mâncare gustoasă și diferită decât de obicei, ascult niște muzică nouă, fac sport (cresc stimularea pozitivă și certitudinea – creez niște ritualuri după care creierul meu în alertă tânjește – creierului îi place să știe ce urmează 🙂
  3. Îmi fac un program zilnic (cel puțin mesele principale și orele de somn) și mă străduiesc să-l respect (nevoia de certitudine)
  4. Continui munca acasă, atât cât pot cu un copil bolnav pe lângă mine și mă gândesc la niște proiecte noi pe care să le împărtășesc și cu voi (nevoia de stimulare, nevoia de recunoaștere)
  5. Lista este în construcție…

Astfel de ajustări în programul zilnic ne susțin și mențin pe linia de plutire într-o situație de criză. Ne ajută să rămânem echilibrați și să putem să trecem prin adversități cu cât mai puține corăbii înnecate. Noi, adulții avem nevoie de îngrijire mai ales din partea propriei persoane. Și e nevoie să ne îngrijim în primul rând pe noi înșine pentru a-i putea ajuta și pe ceilalți.

Așa că iată provocarea din partea mea pentru părinții care stau acasă: Fii egoist pentru o zi și căută să ai grijă de tine însuți echilibrându-ți cele trei nevoi: de certitudine, stimulare și recunoaștere.

Data viitoare trecem la următorul capitol și vă scriu despre cum putem oferi îngrijire sănătoasă celorlalți..

Bibliografie: ”Growing Up Again” de Jean Illsey Clarke și Connie Dawson

Poverile unei mame

Diario de la Srita K by Erika Kuhn

Ca mamă devii foarte ancorată în viața practică, a lucrurilor concrete. Te trezești prinsă într-o succesiune rapidă de schimbat scutece, spălat, hrănit, legănat, plimbat, îmbrățișat, cărat, sărutat… printre ele apar gânduri și reacții automate: plângi, râzi, te enervezi, strigi… de parcă toddlerul tău ar fi modelul de urmat în autoreglare emoțională. Ceilalți se miră, tu nu te recunoști și te întrebi dacă vei mai fi vreodată ca înainte.

Ca înainte nu se poate, Arminda,  îți zic eu sigur! Știu asta din cărți. Și experiență. Pur și simplu nu se poate. Așa că..începi să te întrebi: cine ești tu acum? Și cum poți trăi cu cine ai devenit?  Și cât timp tot mai devii? Câte fețe are mămicia asta? Câte stresuri? Câte frici? Câte bucurii? Câte reacții? Și mai ales cum o să reziști când o să plece copilul de acasă după atâta iubire zilnică? 

Și când am timp să mă gândesc…

-mă întreb cum rezist cu toată responsabilitatea asta…a menținerii în viață a unui copil? Mă simt ca un gândac ce poartă în spate un bolovan. 

-mă întreb unde a dispărut libertatea mea. Dacă mai e acolo închisă temporar între cei patru pereți ai lui ”tot ce trebuie să fac” sau a fost anihilată complet?

-oh, și povara perfecțiunii! V-am spus despre ea? Nu știu dacă toate mamele o poartă dar eu am întâlnit multe… E mai ceva decât bolovanul responsabilității! Ăla e real și încet încet, îți crești muschi pentru a-l căra. Dar asta…fiind o iluzie grandioasă, nu vei avea niciodată suficientă putere pentru ea! Unele dintre noi, chiar de la naștere, altele pe parcurs, începem să-i vedem perfecți (sau cel puțin, undeva în adâncuri ne dorim ca ei să fie perfecți) și atunci trebuie ca noi și tot ce înconjoară impecabila odraslă să fie pe măsură, nu-i așa? Așteptările de la ceilalți și eforturile depuse pentru orice activitate devin încărcate cu această încrâncenată fantezie.

Și ar mai fi multe fantezii despre copii și mame și tați și bunici…ascunse bine în scorburile inconștientului care ies și ne surprind, unele primăvara după o liniștită hibernare, altele vara când e distracția mai mare, altele toamna când începe școala.. Care mai de care mai năstrușnice și surprinzătoare. Asta e. Am pierdut pe veci șansa la o viață liniștită. Dacă am avut-o vreodată…

Și dacă tot am vorbit despre greutăți, vă las cu Milan Kundera::

”Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ (…) cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât mai reală și mai adevărată. 

În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și nesemnificative. 

Și-atunci ce să alegem? Greutatea, sau ușurătatea?”