Alinarea bebelușilor și auto-alinarea adulților


Niciodată nu suntem prea mari pentru a învăța și niciodată nu suntem prea mici pentru a avea înțelepciune.

Într-o relație părinte-copil, ambele părți au nevoie de hrănire și îngrijire psihică. Indiferent de vârstă, avem următoarele nevoi fundamentale, pe care dacă nu ni le conștientizăm ca să ni le satisfacem conștient, riscăm să devenim agitați, neliniștiți, pasivi sau agresivi. Pe când a avea grijă de noi înșine și a învăța să ne auto-alinăm, vom reuși să ne ocupăm mai eficient și de nevoile copiilor în timp ce le suntem un model de bune practici în ce privește buna purtare cu sine și cu ceilalți.

  • Joaca liberă – satisface foamea psihică de stimulare și simbolizare
  • Repetiția și previzibilitatea – formează regulile: satisfac nevoia psihică de siguranță
  • Fermitatea care nu e violență satisface nevoia psihică de structură și recunoaștere
  • Blândețea care nu e slăbiciune satisface nevoia psihică de contact și recunoaștere

Auto-alinarea adulților

Până în 3-4 ani copiii nu se pot consola singuri. Au nevoie de adulți care știu cum să se consoleze pe sine și care pot să dea consolare mai departe. Ce poți face pentru tine însuți imediat și în perspectivă:

  1. Exerciții de respirație:

– trage aer adânc în piept, ține aerul câteva secunde și apoi expiră

– prin reglarea ritmului respirației îți vei regla circulația și te vei calma

– vei continua să simți emoțiile, dar de o intensitate mai ușor de tolerat

2. Exercițiile posturale:

– îndreaptă-ți coloana, trage umerii în spate inspirând și relaxează-i expirând

– conștientizează-ți corpul, el îți amintește că ai o structură pe care te bazezi

– vezi că structura ta e capabilă să conțină fizic și psihic pe tine și pe copilaș

– și cel mic are o structură. Și-o conștientizează prin contact corporal blând

– remarcă în tine și în jurul tău ce poți și ce nu poți momentan

– cere ajutor

3. Exerciții de gândire:

– discută despre dificultățile tale cu un alt adult, altfel copilul se stresează și pentru problema lui momentană și pentru că te supără și pierde afecțiunea ta

– cere unui alt adult să îți adreseze întrebări, ajutându-te să te clarifici

– citește copilului povești scurte și adresați întrebări interesante despre ele

4. Psihoterapie personală:

– supărările copiilor ne pot stresa foarte tare din cauza experiențelor noastre din copilărie și a nevoilor noastre neîmplinite de atunci. Dacă reușim să realizăm asta și să devenim conștienți de emoțiile care se trezesc în noi atunci când îi auzim sau vedem făcând un anumit lucru deranjant, devine mai ușor să gestionăm pornirile noastre distructive și să răspundem mai bine.

Alinarea bebelușului

Bebelușii pot să plângă mult, chiar copleșitor de mult, iar uneori nu putem identifica motivul. Plânsul este prima formă prin care omul exprimă ceea ce simte, cere ajutor și își cântă problemele existențiale specifice vârstei. Ce poți face când plânge bebelușul:

  1. Conștientizează-ți emoțiile și impulsurile la auzirea plânsului. Calmează-te pe tine mai întâi, dacă este cazul, pentru a putea să transmiți calmul tău și celui mic.
  2. Verifică dacă are scutecul curat, dacă îi este foame sau dacă nu are hainele ude, dacă îi este cald sau frig, dacă are vreo etichetă care îl zgârie sau alt fel de disconfort fizic. Îndepărtează-i disconfortul cu răbdare și cu blândețe.
  3. Ia-l în brațe, de multe ori bebelușii au doar nevoie să fie ținuți în brațe.
  4. Cere cuiva din familie sau unui vecin să țină un pic bebelușul în brațe până reușești să te liniștești (chiar dacă vecinii s-ar putea să fie surprinși la început, să știi că oamenii se simt bine atunci cât pot ajuta pe cineva în dificultate)
  5. Redu lumina și zgomotele din încăpere, în caz că plânsul îi este de la suprastimulare.
  6. Muzica dată încet sau zgomotele albe (de uscător de păr sau de aspirator) îi liniștesc pe unii bebeluși
  7. Alți bebeluși se liniștesc de la mișcare precum un legănat ușor, o plimbare cu căruciorul, în sistemul de purtare sau cu mașina.
  8. Pe mulți îi ajută suptul, deci îi poți oferi sânul (chiar dacă a mâncat) sau o suzetă.
  9. Uneori nimic nu funcționează și suntem nevoiți să îi ascultăm pe bebelușii noștri cum plâng. Doar privește-l și cântă încet împreună cu el. Improvizația e super-faină.
  10. Copiii au dreptul și nevoie să plângă. Și este responsabilitatea noastră de adulți care îi îngrijesc să îi ascultăm atunci când ne spun prin plâns că nu le place ceva. Este nevoie să rămânem calmi împreună cu ei pentru a-i ajuta să facă față emoțiilor care îi copleșesc. Dacă ne dăm seama că plânsul lor ne copleșește, vom cere ajutor adult.

Acest articol face parte dintr-o serie de 3, scrise împreună cu colega mea, Anca Tiurean, iar primul articol poate fi citit aici: Educația și sănătatea psihică a copiilor (partea I- Fără violență)

Articolul va fi continuat cu partea a treia: Alternative constructive la educația copiilor mici(0-5 ani), care urmează a fi publicat.

În legătură cu acest material vă puteți adresa:

Arminda Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă

Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică


Educația și sănătatea psihică a copiilor – fără violență

Plânsul prelungit al unui bebeluș, încălcarea repetată a regulilor de către un copil mic sau conflictele constante dintre frați pot fi situații foarte stresante pentru noi, adulții care îi îngrijim. Recurgem la pedepse fizice atunci când nu știm cum altfel să gestionăm situația. Pedepsele fizice nu sunt totuși o metodă de educație, nu îi fac pe copii să înțeleagă mai bine ce li se cere, să respecte reguli sau să învețe mai repede, dimpotrivă – îi antrenează să devină reactivi, iresponsabili sau hiper-responsabili, violenți și auto-violenți. Eu și colega mea, Anca Tiurean, vă propunem prin acest text (în viitor o broșură) alternative la pedepse fizice și abuzuri emoționale.

Partea I: Fără violență

Violența asupra copiilor poate lua multe forme și este încă foarte prezentă în societatea românească. Există numeroase date potrivit cărora violența poate afecta sănătatea fizică și mentală a copilului pe termen scurt și lung, limitându-i capacitatea de învățare și socializare și afectându-i tranziția la maturitate, cu consecințe negative ulterior în viață. Când atitudinea este de respect, deschidere spre intimitate și încredere în competențele reale proprii și ale copilului, vom reuși să găsim soluții – poate nu perfecte, dar sănătoase – și vom reuși să oprim efectele negative ale greșelilor noastre.

Forme de violență asupra copiilor mici

  1. Abuzul emoțional – poate lua forme precum: insulte, poreclire, izolare, ignorare, respingere, indiferență, folosirea de apelative sau etichetări denigratoare, amenințarea cu violența fizică, etc.(Asociația Americană de Psihologie, Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale)
    Șantajul emoțional, denigrarea sau alte forme de violență emoțională includ:
    „Plec și te las aici” – scade încrederea copilului în părinte, îi crește anxietatea, reduce interesul copilului față de învățare și determină copilul să se însingureze, însemnând că poate deveni și mai neascultător.
    ”Urâtule! Ești urât când plângi!” – inhibă capacitatea copilului de a se exprima, ceea ce înseamnă că pe viitor își va permite să fie violent și nu își va permite să se exprime constructiv (fiindu-i rușine)
    „Îți dau două de nu te vezi!” – amenințările cu violența fizică scad încrederea copilului în părinte, în el însuși și în lumea din jur, îi cresc motivația de a se ascunde, de a minți, de a părea supus. Îi poate dăuna pe termen lung capacității de gândire și decizie.
    „Nesimțitule!” – etichetările au efect de marginalizare, de scădere a respectului pentru sine și pentru oameni în general, definește o stare de război, ostilitate și respingere. Astfel relațiile dintre părinți și copii se deteriorează, adesea pe viață, printr-o continuă definire a copilului ca neapartenent familiei.
  2. Scuturarea bebelușului. Există părinți care în încercarea disperată de a-și calma bebelușul care plânge îl scutură. Această practică este foarte periculoasă pentru bebeluș pentru că îi poate disloca oasele și îi poate provoca leziuni la nivelul sistemului nervos care produc dizabilități permanente, orbirea, paralizia sau chiar moartea.
  3. Pălmuirea și urecherea sunt denumite pedepse fizice ușoare și majoritatea părinților și o mare parte din copiii din România nici nu le consideră acte de violență (conform unui studiu UNICEF). Cu toate că acestea nu lasă urme fizice vizibile, produc durere fizică intenționată copilului și reprezintă un act de violență asupra lui.
  4. Smucirea de o mână sau ridicarea copilului de o singură mână este periculoasă pentru că îi poate fi dislocat cotul sau umărul, corpul lui fiind încă slab închegat. Odată dislocate, acestea devin foarte vulnerabile la alte dislocări și va fi nevoie de câte o vizită la spital de fiecare dată.

Atât violența fizică, cât și verbală, au efecte profund negative asupra copilului, de cele mai multe ori cu repercursiuni grave în viața adultă: scad respectul față de sine și față de alți oameni, reduc sentimentul de răspundere, scad încrederea asociată cu relațiile intime și încurajează mai departe folosirea violenței în confruntarea cu problemele.

În legătură cu acest material vă puteți adresa autoarelor:
Arminda Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă
Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică

Acest articol se continuă cu: Alinarea bebelușilor și auto-alinarea adulților și Alternative constructive la educația copiilor mici

Nu mai sunt eu

Unde sunt? Nu știu. Am dispărut? Azi am început să mă caut. Bâjbâi. Nici cuvintele nu ies. E cam întuneric, dar sigur e cineva acolo, îl simt, mă strigă din adâncuri.

M-am găsit, dar nu mai sunt eu. Nu știu dacă voi mai fi vreodată eu, cea dinainte. Experiența-mi zice că nu se poate. Dar sigur mai e ceva înnăbușit acolo care ar vrea să iasă.

Cred că am reuși să întrevăd o parte pierdută. E vorba de mai multe părți…e vorba de prietenii plecați departe(sau aproape). Prieteni pierduți = întâlniri neîntâlnite, glume nefăcute, momente neîmpărtășite, povești nespuse.

Am mulți prieteni plecați. Și odată cu ei au plecat părți din mine. De care îmi este atât de dor! Și le caut…și încerc să le accesez și chiar reușesc să le activez în alte momente, în alte relații! Dar nu complet. Am rămas cu găuri care nu se vor mai umple niciodată.

Fiecare relație este diferită. În fiecare relație avem alt fel de a simți și a trăi. Aparent suntem tot noi, ăia, dar la o simțire mai atentă nu suntem, nici pe departe.

Știam eu… (adică habar nu aveam) de ce am fost supărată când o prietenă bună a decis să emigreze în Canada.

Îi mai știți pe AB4?

h