Vacanța – relaxare sau procrastinare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu, mai ales vara, devin atât de leneșă încât am impresia, vorba ‘ceea, că tot ce fac e să fac umbră pământului. Căldura extremă de afară mă face neproductivă chiar și la aer condiționat și, pe lângă ideile procrastinaredespre vacanță, mi se mai strecoară și câte un sentiment de vinovăție sau nemulțumire de sine. Am impresia uneori că sunt activități pe care le amân la nesfârșit. Parcă lista cu ce îmi propun să fac devine tot mai lungă, iar pe timpul verii ia o formă transparentă și dispare undeva în ceața refulării. Mă cuprinde apoi un sentiment profund de descurajare pe care îl alung rapid cu câte un plan de vacanță.

Există perioade în an care sunt mai productive iar altele mai puțin. Poate că am fost programați cu o vacanță mentală pe timp de vară de pe vremea când mergeam la școală. Există temperaturi optime pentru studiu și muncă, care am înțeles că se situează undeva între 21 și 23 de grade Celsius. Dar să fie oare vremea și temperaturile crescute singurii determinanți ai amânării nesfârșite? Și ce se întâmplă cu noi când procrastinarea ajunge la cote maxime?

Trebuie să recunoaștem că o parte din viața noastră funcționează totuși la parametri acceptabili. Majoritatea dintre noi avem un program de lucru, unii un șef, alții niște întâlniri la care, avem, n-avem chef, tot participăm. Soarele nu ne lovește (încă, nu se știe ce se va întâmpla odată cu încălzirea globală..) atât de tare în cap încât să ne facă să riscăm să ne pierdem job-ul sau clienții. Facem astfel încât lucrurile să meargă de la sine cu minim de efort.

Și ajungem într-un final în vacanță… unde nu ”trebuie” să facem nimic. Adică nimeni nu ne solicită ceva(poate partenerul sau copiii), deci nu e nevoie să răspundem la atât de multe solicitări din afară. Dar noi, le punem pe pauză și pe cele din interior. Dăm shut down și dorințelor noastre, planurilor noastre, viselor noastre doar de dragul de a nu face nimic. De-atâtea ori aud, ”de-abia aștept să plec în vacanță să nu fac nimic”, ”să-mi dau un restart”, ”să-mi dau shut down complet”… mie-mi sună ca și cum am vrea să murim puțin. Ce ne face să ne exprimăm așa? Și ce din viața noastră ne facem să nu mai vrem să o trăim?

Eu zic că miroase a procrastinare. Nu că nu mai suportăm atâtea responsabilități, ci nu mai suportăm atâta amânare. Nu vrem să scăpăm de exterior și de lucrurile în care ne implicăm zi de zi, ci de cele pe care le tot amânăm și încercăm să le uităm. Procrastinarea e valabilă atât pentru ceea ce ne solicită exteriorul să facem, cât și pentru ce ne împinge interiorul. Și poate că cel mai grav e că amânăm cele mai intime și importante dorințe și vise – acel ceva de care am vrut mereu să ne apucăm, acea dorință secretă la care visăm cu ardoare dar nu avem niciodată timp, acea activitate care bănuim că ne-ar satisface o nevoie intimă și foarte personală dar ne îndoim c-am reuși să o facem. În vacanță ne forțăm, de fapt, să nu mai visăm și să nu mai muncim pentru visele noastre.

Nu știu voi, dar eu, când plec așa în concediu, simt mereu câte un gol interior. O lipsă interioară care mă trage în jos ca o bilă de plumb ce-mi atârnă de gât și mă face să mă târăsc cu greu prin vacanță. Uneori ia forma unei agitații interioare continue, pe care sigur, dacă găsim stimuli externi destul de puternici – multă gălăgie, multă mâncare, multe lucruri noi cu care mintea noastră are de lucru – putem să o nu o mai auzim.

Și poate că asta și este cea mai bună soluție pentru vară… Dar ce facem cu restul anotimpurilor?

va urma…


Posted

in

,

by

Tags:

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *