„Adevărata tragedie nu constă în ceea ce este sau în ceea lipsește, ci în ceea ce ar fi putut fi dacă ar fi fost puțin diferit. Fără imaginație, nu ar exista tragedie, iar cei cu cea mai bogată imaginație simt tragedia mai puternic decât toți ceilalți.” – Platon: Scrisori către fiul meu
Petrecem cea mai mare parte a energiei și timpului nostru alergând după succes și visând la niște idealuri. Și din când în când ne declarăm dezamăgiți de noi înșine pentru că nu am ajuns acolo unde am fi vrut să ajungem, că nu suntem atât de frumoși, fit sau docți cum am fi vrut să fim sau pentru că cei care ne înconjoară nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre.
Cu siguranță că avem nevoie să visăm și să ne îndreptăm spre ceva mai bun și mai frumos. Probabil că face parte din procesul natural de dezvoltare dar mai ales, calmează temporar anxietatea existențială: Ne prefabricăm în minte lucruri, oameni, locuri, situații care sunt perfecte pentru noi și ne aștern un drum pe care să mergem înainte. Acestea ne vor face perfecți în viitor – perfecți pentru a fi remarcabili, memorabili și astfel nemuritori.
Și investim atât de mult în aceste idealuri și în împlinirea lor încât uităm uneori complet să trăim în prezent. Ne rămâne prea puțină răbdare pentru a ne accepta pe noi, cei de acum. Ne rămâne prea puțină bunăvoință și prietenie pentru a-l accepta pe celălalt în ciuda minusurilor sale necorespunzătoare. Ne rămâne prea puțin curaj pentru a fi sinceri față de noi înșine. Ne rămâne prea puțină energie pentru a gândi, simți, relaționa sau pur și simplu pentru A FI.
Și ce succedă iar și iar prefabricatele idealuri este dezamăgirea – și ea o constantă invevitabilă. Refuzăm să acceptăm insuccesele, faptul că apar adesea lucruri neprevăzute care ne abat din drum și mai ales faptul că AVEM LIMITE. Și uite așa, ne trezim iar și iar că suntem mult mai departe de împlinire și fericire decât atunci când am pornit pe maratonul spre împlinire.
Și pentru că inevitabilul nu este evitabil, dar este atenuabil, cred că avem nevoie de cel puțin cinci pit-stopuri prin care putem deveni mai puternici în fața dezamăgirilor întâlnite pe acest maraton de idealuri pe care alergăm întreaga viață:
Auto-cunoașterea – a ne întreba din când în când despre motivațiile noastre și despre idealurile pe care le avem, ne ajută să ne lărgim perspectiva asupra mizei maratonului.
Recunoștința – starea de bine care ne menține în cea mai bună formă pentru a continua este dată și de capacitatea noastră de a observa și aprecia lucrurile bune care se întâmplă în viața noastră.
Prietenia – pentru că putem accepta fără a înțelege; putem iubi, fără a idealiza; pentru că e pur și simplu minunat să fim împreună.
Răbdarea – Râurile știu cel mai bine: nu e nicio grabă. Vom ajunge acolo odată ș-odată. -A. A. Milne, Winnie-the-Pooh
Prezența conștientă – susține sau dezvoltă toate cele de mai sus… și nu numai.
Recunoscând diversele iluzii din noi înșine și reflectând asupra lor, am putea fi capabili să le înțelegem, să le dezmembrăm sau chiar să ne folosim și bucurăm de ele. Capacitatea de auto-cunoaștere, de atenție față de sine și de acceptare deschid o întreagă lume nouă în fața noastră, bogată în frumusețe și subtilitate și ne eliberează, permițându-ne nu doar să luăm ce e mai bun din ea ci și să ne împlinim potențialul de ființe umane.
Leave a Reply