Mulți adulți din România recurg încă la pedepse fizice atunci când nu știu cum altfel să gestioneze situația. Am văzut asta în parcuri, la magazine, pe stradă și mereu ne-am pus întrebarea „cum să fac așa încât să înceteze violența, fără să fiu la rândul meu violentă cu adulții respectivi?” Dacă violența naște violență, cercul vicios poate fi întrerupt dacă răspundem violenței cu fermitate, iar persoanei care a recurs la violență îi răspundem cu calm și cu respect. Poate să ne fie dificil datorită propriilor noastre reacții emoționale la vederea violenței, dar e important să ne găsim puterea, permisiunea și protecția cu care să răspundem, spre a contribui la o comunitate mai unită și mai inteligentă socio-emoțional. „Oare e treaba mea să mă implic?” se întreabă unii. Ei bine, martorii sunt deja implicați, întrebarea este doar „Cum aleg să îmi manifest implicarea?”
Ne preocupă în special copiii mici – cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai sensibili și cu atât mai predispuși la traumă greu de tratat ulterior, datorită faptului că rădăcinile ei sunt într-o perioadă preverbală, ceea ce înseamnă că viitorul adult chiar dacă merge la psihoterapie, are de procesat niște sentimente pe care și le amintește cu corpul, nu cu mintea logică.
Alinarea copiilor mici
Copiii mici au tot felul de comportamente prin care se auto-liniștesc. Unele îi exasperează pe părinți. Unele sunt periculoase. Altele sunt neadecvate în public. Ei nu trebuie pedepsiți pentru acestea. E nevoie să le înțelegem funcția și să ne îngrijim de siguranța lor. Exemple:
- Legănatul capului: s-ar putea să facă asta înainte de culcare sau când este obosit su sub-stimulat. Poate se oprește când îi sunteți alături, când îi cereți sau când se joacă, altfel puneți-i o pernă sau să securizați marginile să nu se lovească.
- Mușcatul: s-ar putea să nu își dea seama de forța propriilor dinți și de cele mai multe ori mușcatul are în spate o dorință de contact iubitor. Copiii mici probează cu gura tot ce- i face curioși sau bucuroși. În loc să îl pedepsiți, arătați-i alternative în relația cu ceilalți: mângâiere, pupic, îmbrățișare, refuz verbal, etc.
- Trasul de păr: ce motivează acest comportament? Dacă se joacă dur cu părul propriu sau al altcuiva, puteți oferi jucării sau materiale diverse pentru că tocmai își exersează simțul tactil și motricitatea mâinilor. Dacă este un act violent intenționat, opriți-l pur și simplu și orientați ajutorul mai întâi spre victimă.
- Masturbarea: nu se prea vorbește despre asta din rușine, dar toți copiii mici au practici masturbatorii. Unele sunt motivate de eczeme sau disconfort localizat, altele pentru că produc plăcere și alinare. Copiii nu trebuie rușinați sau pedepsiți pentru asta, ci instruiți să o facă doar în privat. Dați-le spațiu. Dacă observați comportamente sexuale între copii prin care imită adulții, e un moment propice educației sexuale adecvate vârstei. Dacă aveți dubii, vă puteți adresa psihologului.
- Plânsul și mârâitul: copiii mici plâng ca și bebelușii din două tipuri de motive: disconfort fizic sau psihic, respectiv un soi de suferință existențială pe care nu o pot explica sau articula. Suferința lor scade pe măsură ce se consumă într-un cadru emoțional de siguranță: „Vrei să vii să plângi la mine în brațe? / …lângă mine? / … aici la locul tău confortabil?” Așa se poate simți binevenit și că îi e permis să simtă.
Protecția prin limite clare
Părinții sunt o putere superioară în viața copilului și se hotărăsc ce tip de autoritate vor practica precum și scopul în care își vor folosi autoritatea. De obicei părinții vor să protejeze, dar când se simt neputincioși vor tinde să abuzeze de puterea lor și atunci scopul protectiv e anulat de mijloacele neprotective folosite. Există multe tipuri de autoritate. Toate pot fi eficiente în anumite contexte și total nepotrivite în altele. Cum să îți folosești autoritatea personală în moduri constructive – iată câteva idei:
- Dacă te-ai supărat pe copil, modul sănătos de a te exprima este înropoziții simple care se referă la tine și emoțiile tale: „M-am supărat când ai aruncat cu nisip înspre ceilalți copii, nu mi-a plăcut, m-am speriat că puteai să rănești pe cineva”. Acest răspuns oferă informații clare copilului despre impactul lui asupra celorlalți (inclusiv asupra ta) și îl ajută ă fie empatic și să își regleze comportamentul.
- Copiii mici gândesc concret, nu au gândire abstractă, așadar nu vor pricepe reguli formale: „nu-i voie” / „nu-i frumos” /„așa trebuie”, etc și vor pricepe stările personale: „vreau / nu vreau” / „nu te voi lăsa / nu mă deranjează” etc transmise și prin vorbă și prin faptă. Dacă spui „nu” și îl lași să facă (adică corporal transmiți „da”) mesajul tău este
contradictoriu. Vorbește-le despre limite ca fiind limitele tale, recunoaște și respectă limitele copilului. „Nu vreau să te joci cu cuțitul, mi-e frică, ți-l dau când mă voi simți pregătită.” În felul acesta copiii învață că la bază regulile sunt o formă de grijă și respect
reciproc. - De multe ori copiii nu știu la ce ne așteptăm de la ei atunci când le interzicem ceva. Așa că este util, pe lângă, „te rog, nu fă așa!” să le indicăm și ce ne așteptăm să facă sau cum să o facă: „ridică ușor lopățica cu nisipul și apropi-o de pământ și golește-o, uite așa” (poate fi necesar să îi și arătăm unui copil foarte mic) sau ”dă-te jos de pe tobogan pe aici” (poate fi necesar să îl îndrumăm cu blândețe, ținându-l de mânuță sau luându-l în brațe).
- Fermitatea și blândețea par să fie concepte opuse, dar sunt necesare împreună când e nevoie să fim limita pe care copilul o are de recunoscut și integrat în harta lumii lui. Fermitatea este a fi hotărât. Slăbiciunea părintelui decurge din incertitudinile sale. Nici un om rațional nu e sută la sută convins de propriile idei, totuși luăm decizii și trebuie să fim hotărâți într-o direcție sau alta, altfel copiii nu se pot baza pe noi și vor lua decizii în locul nostru. Blândețea nu est slăbiciune, ci este deschiderea față de copil și față de situația în care se află. Ea ne ajută să ne reglăm impulsurile și să adecvăm forța noastră
cerințelor situației. - Uneori regulile sau pretențiile noastre intră în contradicție cu ce vrea el să facă și atunci este firesc să fie supărat. Așa că putem să îi recunoaștem emoțiile spunând: „Știu că ești supărat / Înțeleg că ești supărat / E normal să fii supărat că nu ți-l dau, din moment ce tu-l vrei acum” și să îi rămânem alături în timp ce protestează sau plânge.
- Nu este indicat să ridicăm vocea atunci când îi spunem sau amintim o regulă. E nevoie să o facem mereu calm și ferm.
- Da, este nevoie să îi amintim regulile. Iar și iar.
- Este importat să avem în vedere că pentru un copil mic este nefiresc să stea foarte mult timp nemișcat și să nu ne așteptăm de la el să o facă așa cum facem și noi. Dacă avem de așteptat la o coadă, sau într-o sală de așteptare putem să îi permitem să se joace într-un spațiu pe care îl identificăm ca fiind sigur pentru el și să îi punem la dispoziție
câteva jucării sau obiecte cu care se poate juca în siguranță. - Pentru dezvoltarea gândirii autonome, copiii au nevoie să se mai joace și liber, fără indicații, reguli prestabilite, sugestii sau acompaniament adult. Doar priviți-i cum se descurcă și admirați în tăcere. Fiți disponibili dacă cer ajutorul sau atenție. Dacă nu se joacă liber suficient de mult timp, devin nedispuși să urmeze instrucțiuni în situații ulterioare, în care chiar ar fi necesar să o facă.
În legătură cu acest material vă puteți adresa:
Arminda I. Arșoi, psiholog în specialitatea psihoterapie pozitivă
Anca C. Tiurean, psiholog în specialitatea psihoterapie familială sistemică
Articolul face parte dintr-o serie de 3 pe care le puteți citi la linkurile următoare:
Leave a Reply