Categorii
Uncategorized

Indulgența parentală – de ce ne răsfățăm copiii și cum să facem altfel

De ceva vreme a început să mă îngrijoreze comportamentul de neajutorare al copilașului meu. Inițial am dat vina pe bunici, doar ei fac totul în locul lui, am zis. Între timp am aflat că principalii adulți care răsfață sunt chiar părinții, conform cercetărilor. Așa că, după o perioadă de conflicte interioare intense, am reușit să accept că și eu contribui semnificativ la ce mă deranjează. Ah, nemesisul parentingului! – suntem puși față în față cu propriile defecte.

Greul a început odată cu pandemia, mai exact, perioada de izolare. Ne-am trezit doar noi trei închiși în casă și nu ne venea să credem cât de dificil este să satisfacem toate nevoile micuțului. Am încercat să suplinim lipsa de libertate și de ieșit afară prin jocuri, povești și timp petrecut împreună și am neglijat responsabilizarea și regulile. Noi eram oricum sătui de restricții, nu-i așa? După liberare, ca să contracarăm stresul adus de pandemie, ziceam noi, am continuat să facem prea multe pentru el. 

Pandemia a contribuit în mod semnificativ la diferite comportamente dificile ale copilașilor noștri, dar, în cazul nostru, la ea s-a adăugat și răsfățul.

De ce este important să vorbim despre răsfăț?

Așa cum spuneam în articolul trecut a răsfăța copiii înseamnă a le oferi prea mult, prea repede și pentru prea mult timp, într-un mod care îi împiedică de la a face achiziții firești vârstei, și are scopul de a satisface, de fapt, nevoia adultului. Acesta se manifestă atât prin a oferi prea multe (jucării, mâncare, haine, experiențe) dar și prin lipsa unei structuri (reguli de urmat și responsabilități în gospodărie) și mai ales prin a face în locul lor (lucruri pe care sunt capabili să le facă conform dezvoltării lor). 

Răsfățul are efecte negative pe moment: copilul cere foarte multe părinților, acesta fiind mai lipsit de răbdare sau empatie pentru ceilalți, dar și pe termen lung, ca de exemplu: copilul nu își dezvoltă abilități necesare pentru viață(capacitatea de a se organiza, de a avea răbdare, abilități sociale) și trage concluzii disfuncționale precum ”fericirea mea depinde mai mult de ceilalți decât de mine” sau ”dacă cineva mă contrazice, înseamnă că nu mă place”.

De ce ne răsfățăm copiii?

Iată mai jos câteva dintre motivele identificate într-o cercetare condusă de Bredehoft și Clarke:

”-Pentru a scăpa puțin de sentimente de vină: o mică vină=un mic cadou.

-Pentru că au fost ei înșiși răsfățați în copilărie.

-Pentru că le este frică de confruntare sau respingere, se așteaptă ca totul să decurgă ”lin”.

-Este un mod prin care concurează cu soțul sau cu bunicii.

-Pentru a compensa pentru un părinte abuziv sau absent.

-Pentru a compensa pentru o boală în familie.

-Pentru că nu au suficiente informații despre dezvoltarea copiilor.

-Pentru că nu au timp și energie să îi învețe pe copii abilitățile de care au nevoie.(…)”

Un alt studiu condus de același autor, a urmărit o corelație între locul controlului și comportamente indulgente față de copii. S-a constatat că părinții care răsfață au un loc al controlului extern în relație cu copilul lor – consideră că ceea ce se întâmplă în relația lor nu depinde de ei. Astfel, credințele cele mai comune care corelează cel mai puternic cu comportamentele indulgente ale părinților sunt:

”Ce se întâmplă în viața mea este în cea mai mare măsură determinat de copilul meu.

Copilul meu oricum ajunge să facă ce vrea el, deci de ce să mai încerc?

Este mai ușor să îl las pe copilul meu să facă ce vrea decât să suport un tantrum din partea lui.

Copilul meu are multe de spus despre câți prieteni am.

Pentru a face să îmi funcționeze planurile, trebuie să mă asigur că acestea sunt congruente cu dorințele copilului.

Când ceva merge prost între mine și copilul meu, nu prea pot să fac nimic ca să corectez.(…)”

Ce putem face ca să nu mai răsfățăm?

Dawson și Clarke, în cartea lor cu un titlu atât de grăitor ”Growing up again – parenting ourselves, parenting our children” ne recomandă următoarele:

”Primul și probabil cel mai important lucru este să identificăm motivul pentru care răsfățăm și să ne schimbăm poziția, convingerea sau obiceiul.

Putem învăța ce au nevoie copiii în fiecare etapă a dezvoltării lor și să împlinim acele nevoie.

Putem mai degrabă să ne canalizăm energia spre a le oferi o structură clară care să le fie de ajutor.

Putem fi vigilenți în a-i învăța să se oprească/când ceva este de-ajuns.

Putem să facem ce este necesar ca să avem grijă de noi înșine pentru a nu mai simți nevoia să răsfățăm.

Putem să ne oprim din a spune ”Nu-i nimic” și să adunăm repede, ștergem, reparăm în locul lor, ci să spunem ”Știu că nu ai vrut să faci asta dar e nevoie să repari acum. Cum vei face asta? Ai nevoie de ajutorul meu?”

Alternative la răsfăț pe stadii de vârstă

-după Conie Dawson și Jean Illsley Clarke

Capacitățile copilului de la naștere la 6 luni: de se atașa de îngrijitori, de a cere împlinirea nevoilor. Răsfăț: Mama oferă bebelușului sânul sau biberonul imediat când acesta scâncește sau când ”pare înfometat”. Parentaj asertiv: Mama așteaptă până când bebelușul o ”cheamă”, se foiește mai mult sau devine mai zgomotos. Apoi verifică dacă are nevoie de haine uscate, ținut în brațe sau mâncare.(…)

Capacitățile copilului de 6-18 luni: 6-18 luni: de a explora mediul ce îl înconjoară. De a se atașa de îngrijitori. Răsfăț: De fiecare dată când Nora se întinde după o jucărie, mama o ridică și i-o oferă sau chiar se joacă cu ea în locul lui. Părinții o înconjoară cu jucării pe care ea nu poate încă să le mânuiască singură. Parentaj asertiv: Părintele pregătește un loc de joacă sigur pentru Nora, cu obiecte potrivite vârstei ei și o lasă să exploreze în felul ei. O lasă să exploreze și alte obiecte în afară de jucării și îi pun la dispoziție doar câteva odată.(…0

Capacitățile copilului de 18 luni – 3 ani: A începe să dezvolte gândirea cauză-efect. A renunța la credința că este centrul universului. A înceape să urmeze reguli simple. Răsfăț: De fiecare dată când Tudor spune nu, adulții acceptă. Tudor obține de fiecare dată ce vrea și chiar mai mult decât atât. Parentaj asertiv: Uneori Tudor obține ceea ce vrea, alteori nu. Adulții fac asta ca un lucru de la sine înțeles fără a critica reacțiile lui. Adulții se așteaptă ca el să urmeze reguli simple.(…)

Capacitățile copilului de 3 – 6 ani: A-și dezvolta o identitate separată de ceilalți. A învăța moduri prin care să-și exercite puterea și faptul că acțiunile sale au consecințe. Răsfăț: Sofia plânge după o acadea în supermaket. Tata spune nu de trei ori și apoi îi cumpără două acadele. Parentaj asertiv: Sofiei i se spune de la intrare dacă poate sau nu să primească dulciuri și așa și fac părinții, fără a critica reacția Sofiei și fără să se scuze.(…)

Capacitățile copilului de 6-12 ani: A învăța ce este responsabilitatea proprie și ce este responsabilitatea celuilalt. A învăța abilități, cât și reguli și structură. Răsfăț: Mihai întârzie adesea la școală, așa că tatăl lui începe să îi facă câte un sandwich în fiecare dimineață și îl așteaptă să îl ducă cu mașina. Parentaj asertiv: Tatăl lui îl întreabă cum îl poate ajuta ca să îl învețe să se pregătească la timp pentru școală. Părinții lui nu îl scuză la școală când acesta întârzie.(…)

Capacitățile copilului de 13 – 19 ani: A deveni treptat o persoană separată și independentă, receptivă la ceilalți și responsabilă pentru propriile nevoi, emoții și comportamente. Răsfăț: Maria are multe activități școlare și extrașcolare așa că părinții ei fac toată munca din gospodărie. Ei își schimbă programul pentru a o duce cu mașina oricând ea are nevoie. Parentaj asertiv: Părinții împart responsabilitățile din gospodărie cu Maria și negociază cu ea în legătură cu când și cum poate ajunge unde are nevoie sau își dorește.(…)”

Cea mai revelatoare constatare a cercetărilor, pentru mine, a fost faptul că adulții care fuseseră răsfățați în copilărie, au declarat că își puteau da seama că răsfățul era legat de problemele părinților. ”În timp ce părinții au impresia că fac ceea ce fac pentru binele copiilor lor, cei mai mulți adulți răsfățați vedeau răsfățul ca pe ceva care împlinea nevoia părintelui și nu a lor. Și asta ne oferă un indiciu foarte important cu privire la cum să evităm răsfățul – e necesar să ne recunoaștem propriile nevoi și să ni le împlinim în mod direct, nu prin copiii noștri.”

Bibliografie:

The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft

Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson

Categorii
Parenting Uncategorized

Indulgența parentală -cum ne răsfățăm copiii și nici nu ne dăm seama

De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva îmi răsfăț copilul? Și cum o fac? De ce o fac? Dar mai ales ce efecte are asta asupra lui? Cum să fac altfel dacă nu fac așa? Cum îi arăt dragoste și afecțiune fără să-l răsfăț? Cum pun limite fără să fiu dură?

De când a mai crescut am observat că îmi cere foarte des să-l îngrijesc ca pe un bebeluș. Spune: “eu nu pot”, “nu mai pot sa urc scările, sunt obosit”, “nu pot să mă încalț” și tot felul de lucruri pe care știm amândoi că e capabil să le facă. Și ca orice mamă-psiholog m-am învinuit instant și am început să analizez cum am contribuit noi, adulții, la toate astea. Am dat drumul și imaginației și m-am gândit la ce efecte devastatoare va avea asta pe termen lung și cum i-am stricat pe viața stima de sine și sentimentul de competenta personală. Pe scurt, m-am panicat.

Și ca să nu fiu prinsă în spirala cu vinovăție-panică-furie-găsirea-unui-țap-ispășitor și să simt că preiau iar, măcar parțial, controlul asupra situației, am apelat imediat la una din cărțile de parenting din bibliotecă ce are un capitol întreg intitulat “overindulgence”-excesul de îngăduință. 

Cred că fiecare dintre noi se întreabă uneori dacă nu cumva am oferit prea mult sau prea puțin propriilor copii. Și așa cum prea puținul (sau neglijența), știm cu toții, parcă din bun simț, dar și cercetările pe copiii din orfelinate o arată, că are efecte devastatoare asupra celor mici pe termen lung, tot așa, excesul de îngăduință are efecte debilitante și durabile asupra felului în care vor funcționa copiii noștri pe tot parcursul vieții. Pe lângă asta, și răsfățul este, de fapt, o formă de neglijență.

Mituri culturale despre răsfăț

Imaginea clasică a unui copil răsfățat este aceea a copilului singur la părinți, într-o familie înstărită, care are foarte multe jucării și primește tot ceea ce cere. Nu este certat niciodată, este înconjurat de o familie iubitoare și în niciun caz nu este pedepsit sau abuzat fizic vreodată. Nu are responsabilități, fiindcă bunicii fac totul în locul lui, ba chiar toți ceilalți se sacrifică și ar face orice pentru ”soarele” sau ”îngerașul” familiei.

”Mitul nr 1: Copilul tipic răsfățat este singur la părinți. 

Cei mai mulți respondenți din cercetarea amintită mai sus aveau unul sau mai mulți frați și au raportat că și aceștia erau răsfățați la rândul lor.(…)

Mitul nr. 2: Părinții care răsfață sunt doar cei bogați.

Rezultatele cercetării arată că 64% dintre cei răsfățați nu erau mai înstăriți sau erau mai săraci decât alții din jurul lor.(…)

Mitul nr. 3: Bunicii sunt principalii care răsfață.

În cercetare părinții erau cei care făceau asta în 94% din cazuri. Cei mai mulți au declarat că ambii părinți făceau asta, iar bunica apărea doar în 4% din cazuri.(…)

Mitul nr. 4: Răsfățul apare doar la copiii mici. 

În cercetare 22% au declarat că au fost răsfățați doar în copilărie, 38% doar în adolescență și 22% pe durata întregii vieți. Răsfățul din partea părinților poate apărea chiar și la vârsta adultă, atunci când părinții deveniți bunici spun ”Da, poți aduce nepoțelul oricând vrei, nu contează ora.”(…)

Mitul nr. 5: Părinții care răsfață își doresc doar ca cei mici să fie fericiți și să evite să le facă rău.

Datele cercetării arată că 19% dintre respondenți au fost și abuzați în copilărie.(…)

Mitul nr. 6: Părinții își răsfață copiii mai ales cumpărându-le multe jucării, cadouri, haine scumpe, vacanțe și oportunități educaționale.

Realitatea: Peste jumătate din participanții la studiu au spus că au fost răsfățați prin lucurile pe care adulții le făceau pentru ei/în locul lor și că nu au avut ocazia să învețe deprinderi pentru viață cum ar fi: organizarea, finalizarea unui proiect început, curățenie, îngrijire personală sau deprinderi sociale.(…)”

Ce este răsfățul?

O definiție cuprinzătoare a răsfățului a fost dată de un participant la o cercetare făcută de Bredehof și Clarke pe 124 de adulți care fuseseră răsfățați în copilărie. Acesta spune așa: ”A răsfăța copiii înseamnă a le da prea mult din ce arată bine, prea repede, prea mult timp, a le da lucruri sau experiențe care nu sunt potrivite vârstei lor, intereselor sau talentelor lor. A răsfăța copii înseamnă a le da ceva care să îndeplinească nevoile adulților, nu ale copiilor. 

Părinții care răsfață alocă o cantitate disproporționată de resurse familiale copiilor într-un mod care aparent le satisface nevoile, dar de fapt nu o face. Copiii răsfățați au parte de sărăcie în plină abundență. Au atât de mult din ceva încât le face rău sau îi face să stagneze și să nu se mai poată dezvolta la potențialul lor maxim. 

Răsfățul este o formă de neglijență. Îi abate pe copii de la a ajunge la etapele firești de dezvoltare sau de la a învăța lecții de viață necesare.”

Dificultățile pe care le au copiii și adulții răsfățați

Așa cum spune și definiția, răsfățul este în detrimentul copilului și îl împiedică să facă anumite achiziții, să învețe ce are nevoie în acea etapă din dezvoltarea sa. Efectele pe care asta le are sunt si cele de moment dar mai ales pe termen lung. Cele mai comune probleme pe care le experiementează atât tinerii, cât și adulții care au fost răsfățați sunt:

  • ”Dificultăți în a deveni competent în deprinderi de zi cu zi: cele de îngrijire personală sau relaționale
  • Dificultăți în a învăța cum să amâne gratificarea
  • Rezitență la schimbare
  • Dificultăți în a dezvolta un simț al identității personale
  • Dificultăți în a ști ce este normal pentru ceilalți oameni
  • Dificultăți în a ști cât este de-ajuns”

Un alt studiu Făcut de Bredehoft în 2001 urmărește atitudinile disfuncționale, stima de sine și adaptabilitatea adulților răsfățați în copilărie. Iată 7 din cele mai comune atitudini care au reieșit din studiu:

”Este dificil să fii fericit dacă nu arăți bine, ești inteligent, bogat și creativ.

Fericirea mea depinde de cât de mult mă plac ceilalți oameni.  

Dacă eșuez într-o activitate, înseamnă că sunt un ratat.

Nu pot fi fericit dacă ratez multe dintre lucrurile bune din viață.

Dacă ești singur înseamnă că ești nefericit.

Dacă cineva mă contrazice, probabil înseamnă că nu mă place.

Fericirea mea depinde mai mult de ceilalți oameni decât de mine.”

Pe lângă cele de mai sus, adulții care au fost răsfățați trăiesc mereu cu un sentiment de rușine. Unul dintre participanții la studiu își amintește cum, în copilărie, își mințea uneori prietenii că nu se pot vedea până la o anumită oră fiindcă are vasele de spălat, simțindu-se jenat că el nu are niciodată nimic de făcut, de fapt. Un altul mărturisește că nu știe cum să poarte o conversație la telefon din cauză că mama sa făcea mereu toate aranjamentele telefonice necesare. Acesta declară că acum, la vârsta adultă, nu răspunde niciodată la telefon iar soția lui se enervează mereu din cauza asta. Ascunde motivul față de ea fiindcă i se pare jenant că un bărbat de 46 de ani să nu știe să poarte conversație la telefon. Aceste două mărturisiri reflectă și lipsa de înțelegere pe care o avem față de suferința celor care au fost răsfățați. Vedem răsfățul ca pe un lucru bun și nu luăm în considerare răul pe care acesta îl face. Adulții care spun că au împărtășit despre dificultățile lor datorate răsfățului cu alții, nu s-au simțit nicicare înțeleși. Ba mai mult, au fost desconsiderați sau luați peste picior primind răspunsuri de genul: ”Ce să spun, aș vrea eu să-mi fi fost atât de ușor ca ție.”

Cum ne răsfățăm copiii?

Studiile lui Bredeford au mai arătat că nu este vorba doar despre a le da copiilor orice cer sau a le cumpăra orice, ci există trei direcții în care se manifestă indulgența părinților:

  1. ”Indulgența relațională – a face în locul copilului lucruri pe care acesta este capabil din punct de vedere al dezvoltării sale să le facă
  2. Indulgența materială – a oferi prea multe lucruri și a nu spune când este destul
  3. Indulgența structurală – a nu insista pe responsabilități în gospodărie, a nu avea reguli, a nu ne aștepta de la copii să învețe deprinderi pentru viață și să-și asume responsabilitatea.”

Cercetarea condusă de Bredeford a arătat că peste 50% din respondenți au spus că răsfățul principal a fost o indulgență relațională și structurală.

Cum să ne dăm seama dacă ne răsfățăm copiii?

Probabil că până acum ți-au venit câteva idei despre cum se întâmplă răsfățul în familia ta. Clarke și colaboratorii, într-un studiu din 2004, ne recomandă 4 întrebări pe care putem să ni le adresăm atunci când vrem să ne dăm seama dacă este vorba de răsfăț sau nu: 

  1. ”Situația îl împiedică pe copil de la a învăța un taks care îi susține dezvoltarea și învățarea specifice vârstei lui?
  2. Situația oferă o cantitate disproporționată de resurse familiale unuia sau mai multor copii? (timp, energie, bani, spațiu, atenție, input psihic)
  3. Situația există ca să fie benefică mai mult adultului decât copilului?
  4. Comportamentul copilului face rău în vreun fel celorlalți, societății sau planetei?”

Părinții au mereu cele mai bune intenții pentru copiii lor, dar, așa cum am văzut mai sus, adulții care au fost răsfățați au multe dificultăți din cauza asta. Atunci când ne răsfățăm copiii, o facem în detrimentul lor. Intrăm într-un rol de salvator și oferim ajutor copilului sau o plăcere temporară atunci când el nu are nevoie și îl împiedicăm astfel să exerseze deprinderi importante pentru dezvoltarea sa. În spatele inițiativei noastre de a răsfăța se află, de fapt o nevoie personală neîmplinită. Mai multe despre motivele pentru care ne răsfățăm copiii și cum să facem diferit, scriu într-un articol viitor. Până atunci mi-ar plăcea să știu cum are loc răsfățul în familia ta. Aștept mai jos comentariul tău.

Bibliografie:

The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft

Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson

Categorii
Depresie Uncategorized

Depresia și marea

Depresia poate lua atât de multe forme pe câte valuri se sparg de malul unei mări într-o seară de vară. Ah marea! Ai simțit vreodată tristețea care vine de la mare? Vorbesc despre marea aia pustie, de dinaintea răsăritului sau de după apus. Și despre tristețea aia infinită, a tuturor oamenilor ce trăiesc deodată pe planetă. Tristețea lumii întregi și bucuria lumii se află în mare. În orizont.

Depresia ia forme în noi și ne fură bucăți din viață așa cum dăunătorii fac găuri în frunzele copacilor. Depresia ne fentează că știe ce nasoală e viața ca o cârtiță care cunoaște doar întunericul și umezeala. Depresia ne obosește ca un sac de ciment cărat în spate degeaba. Depresia ne blochează perspectiva precum o draperie groasă și întunecată. Depresia ne forțează să ne uităm înăuntru. Cioc cioc! E cineva acolo? Hei tu! Da, tu, ăla care te ascunzi de atâta timp, hai să vorbim! Ce mai faci? Ție ce-ți mai place? Cine ești? Care-s visele tale uitate? De cine ți-e dor? 

Depresia ne macină lent, ca o moară stricată, ce merge neîncetat. O moară prea mare, pe care nu o putem opri singuri. Avem nevoie de încă o mână hotărâtă.. sau mai multe. 

Depresia ne tot amintește cât de neiubiți, neacceptați și nelalocul nostru ne simțim pe lumea asta. Și știi că are dreptate? Uneori nu suntem în locul potrivit, alteori celălalt nu ne iubește sau are un mod foarte neiubitor de a ne-o arăta și adevărul este că nici măcar noi nu ne suportăm hibele. 

Depresia se poate ascunde așa de bine încât chiar să credem că ”problema e alta” – noi, femeile, suntem prea grase și ținem cure, suferim de instabilitate emoțională sau de istericale, iar el e workaholic! Sau mai mereu la bere… și mai ales, o, dar mai ales, cu toții ne ascundem în spatele ecranelor, nu-i așa? Cât de convenabil e să mai dăm un scroll și să nu ne uităm în ochii celuilalt și să spunem pas propriilor gânduri.

Depresia e atât de șireată încât ne poate face să râdem în hohote, de cele mai bine plasate glume și cele mai fine autoironii. Nu zic că umorul n-ar fi un mecanism de autoapărare sănătos. Dar uneori împrejurările o cer să le lăsăm deoparte și să ne privim direct în față: să ne dăm spațiu să existăm, așa cum suntem noi, cu toate stricăciunile noastre.

Depresia ne izolează ca pe un bolovan singuratic pe un câmp înverzit. Ca-n povestea cu măgărușul Sylvester transformat în bolovan, care împietrit și singur, nu poate comunica nici măcar cu proprii părinți când sunt lângă el. Doar că ieșirea din depresie nu e un drum de parcurs în solitudine, întotdeauna e o ”călătorie alături de celălalt”. Alege-i pe cei care te pot însoți.