Categorii
Blog

Cine ești? Cine sunt? – identitate și continuitate

Am hotărât să mă reapuc de scris. Aici. Fiindcă mi-e dor. Mi-e dor de scris și mi-e dor de voi. Scrisul mă ajută să-mi organizez gândurile, să mă simt mai coerentă și mai integrată. Despre asta vreau să scriu azi: integrare, continuitate și identitate. Dar înainte să trec la subiect vreau să mai spun și că mi-e dor de voi. Mi-e dor să primesc răspunsuri, să aflu despre gândurile voastre, să avem un schimb de idei și să fim astfel puțin mai conectați. De asta mi-e cel mai dor și de-aia îmi fac curaj și revin.

Și ca să deschid subiectul de astăzi vreau să vă povestesc o mică întâmplare deloc incitantă (având în vedere tristele evenimentele din ultimele zile) dar foarte semnificativă pentru mine. 

Un prieten vechi din primii ani de facultate mi-a scris că vine în oraș și m-a invitat la o cafea/bere. Întâmplător, fiul și soțul meu erau plecați(pentru prima oară în viața noastră de familie doar ei doi, peste noapte). Așa că am ieșit în oraș, după un examen la master cu pofta de libertate dar și cu niscai anxietate. Și simplul dar minunatul fapt că am băut bere cu niște prieteni de la 20 de ani în birtul în care îmi pierdeam nopțile pe la 27 de ani și am povestit despre viețile noastre de părinți și oameni de 36 de ani a fost aproape magic. Am avut o experiență unificatoare de la aceste două beri, am avut convingerea că Eu sunt tot Eu. Hei Arminda! Ești tot acolo, ce biiine e să te regăsesc! Mi-a fost atât de dor de tine! Nu că nu ar mai exista alți oameni vechi în viața mea nouă, nu că ar fi prima oară când beau o bere de când sunt mamă (au trecut deja 5 ani..), nu știu DE CE ce s-a întâmplat acum, dar mă bucur tare că am trăit-o. Experiența asta m-a făcut să cred că există totuși o continuitate a identității mele. Am avut senzația că există o bucățică din mine pe care nu am pierdut-o și pe care nu o voi pierde niciodată. Să existe oare așa ceva – o esență a identității noastre?

De câțiva ani mă gândesc mai mult la asta: Cine sunt? Mai sunt eu dacă m-am schimbat? Am rămas aceeași persoană sau sunt complet diferită? Și când mă întâlnesc cu prieteni vechi mă îngrijorez: Cum ne vom putea înțelege? Mai suntem oare și aceiași? Dacă s-a schimbat la noi tocmai ceea ce ne plăcea în trecut?

De cele mai multe ori îmi răspund că sigur nu mai sunt cea care am fost în trecut sau mai mult, sunt complet diferită,  nu mă recunosc, m-am pierdut pe mine, clișee, știu, dar uneori nu reușesc să mă găsesc nicicum!

Asta se potrivește parcă cel mai bine cu ce spunea filosoful David Fross despre pierdere și moarte. El  susține că viața întreagă e un fel de pregătire pentru moarte. Murim câte puțin în fiecare zi fiindcă ne schimbăm și pierdem partea din noi care am fost. Orice dezvoltare majoră vine cu suferința pentru distrugerea care a fost necesară în prealabil. Copilul este distrus ca să apară adolescentul, adolescentul dispare ca să apară adultul și așa mai departe. Se pare așadar că trăiesc doliul Armindelor mele pierdute.

Perspectiva asta pare să presupună că nu mai rămâne nimic din acel copil sau din acel adolescent și îmi e greu să accept asta, sunt totuși tot eu, am dovezi, oameni în jur care pot garanta continuitatea mea spațio-temporală! Pentru ei, cu siguranță… sunt tot Arminda. 

În ultimele decenii filosofii s-au preocupat cel mai mult de persistența identității personale în timp.

Ei s-au întrebat, de exemplu, cum ne dăm seama că Noi am fost tot Noi în trecut? Ce dovezi există că suntem aceeași persoană ca cea din poza din albumul din clasa a 12-a? 

Există altceva ce rămâne constant în viața noastră în afară de numele nostru? Pentru unii chiar și acesta se schimbă. Dar care este esența persoanei noastre? Care este acel ceva care rămâne același? Am putea spune că acel ceva este corpul nostru…dar celulele corpului se schimbă în mod continuu, corpul meu de acum este complet diferit de corpul bebelușului care am fost.. Alți filosofi au susținut că esența noastră se află în conștiință, și mai exact, în memorie. Această perspectivă are mai mult sens pentru mine, însă asta implică și faptul că nu suntem aceeași persoană cu copilul care am fost în primii ani de viață fiindcă nu ne amintim nimic de atunci sau că nu mai suntem aceeași persoană dacă suferim de demență. Apoi mai este și problema faptului că memoria nu este fidelă și uneori avem amintiri distorsionate. Cum ne influențează asta identitatea?

David Hume, pe de altă parte susține și argumentează faptul că nu există o continuitate a identității personale, iar conceptul sinelui este doar o iluzie. Hume susținea că suntem doar un amalgam de impresii pe care le avem la un anumit moment în timp, și că nu există un singur lucru care le ține pe toate împreună sau că acesta rămâne la fel de la un moment la altul. El zicea că suntem doar niște impresii care se schimbă de la un moment la altul pe care mintea noastră le interpretează ca și constante.

Derek Parfit merge și mai departe și ne propune un experiment de gândire: Imaginează-ți că există o mașină de teleportare care te poate distruge și recreea pe Marte. Vei fi tot tu acela de pe Marte? Acum imaginează-ți că există o altă mașină care nu te distruge, ci creează o replică a ta pe Marte. Vei fi tot tu cel de pe Marte? 

În ambele situații se pare că este vorba de un nou ”tu” care ajunge pe Marte, dar e la fel cum ar fi și cu o navă spațială, fiindcă până acolo vei fi trecut prin tot felul de experiențe care te vor fi schimbat. Asta susține ideea că suntem în fiecare clipă diferiți de clipa de dinainte fiindcă fiecare experiență ne face să ne schimbăm, dar Parfit argumentează și că există o conexiune psihologică pe care o avem cu versiuni mai vechi ale noastre și asta face ca identitatea noastră să persiste. Legături cu versiuni foarte vechi ale noastre poate că s-au pierdut, dar nu și cu versiuni mai recente, nu mai avem nici o legătură cu noi bebeluși dar știm cam cum eram acum 5 ani când nu eram părinți. 

Se pare că atunci când schimbările din viețile noastre sunt foarte mari, cum ar fi a deveni părinte, pandemia, mutarea în altă țară, războiul, etc. aceste conexiuni psihologice sunt mai puține și avem mai puternic impresia că nu mai suntem noi. E ca și cum niște punți, care făceau legăturile între diferite momente ale vieții noastre,  se rup, fiindcă prea puține lucruri din jurul nostru mai sunt la fel cu ce a fost înainte.

Ceea ce credem despre continuitatea identității personale ne influențează modul în care ne trăim viața. Dacă credem că există o identitate personală care persistă în timp, putem avea anumite așteptări de la ceilalți oameni, putem continua proiecte începute împreună cu ceilalți, putem avea încredere. 

Dacă credem că ne schimbăm de la o clipă la alta putem avea încredere în evoluție, în capacitatea noastră și a celorlalți de a ne schimba și a deveni persoane mai bune, sau din contră, putem accepta schimbările nefericite în urma unor evenimente nefericite.

Pentru mine problema identității personale este mai degrabă un paradox decât o problemă de rezolvat. Uneori este o contradicție viscerală faptul că sunt Eu și nu mai sunt Eu în același timp. M-am pierdut pe mine dar mai am unele amintiri cu Arminda din trecut și în spațiul gol noi părți noi au apărut. Am crescut, am devenit mamă, sunt copilul mic care are nevoie să fie îngrijit, sunt adolescentul rebel care bea bere și încalcă cu mare satisfacție câte o regulă, dar și o nouă variantă a mea cu fiecare experiență trăită.

Tu ce gânduri ai despre persistența identității? Crezi că rezistăm în timp sau ne schimbăm complet? Cine ești? Cine ai fost? Cine devii?

Te las cu o bucățică din adolescența mea de care mi-am amintit în timp ce scriam:

Categorii
Uncategorized

Cuvinte și atât

Mă tot gândesc să scriu și nu pot. S-au adunat atât de multe cuvinte nespuse! Am cu sacii. Depozitați prin cine mai știe ce cotloane prăfuite ale minții. Sunt mulți saci plini de cuvinte pe care vreau să le arăt lumii. Unele frumoase, altele urâte, oricum ar fi,  vreau să vi le arăt. Dar ceva mă oprește. Mereu mă oprește. E ceva ce mă descurajează complet, de fiecare dată când îmi vin cuvintele. Sunt alte cuvinte.  Se duce în mine o luptă între cuvinte. Cele care mă opresc sună cam așa: ”Nu poți! Nu ești destul de bună! Nu e destul de interesant!” și mai ales: ”Uită-te la ceilalți care sunt mai buni!” Cuvintele astea sunt gardienii închisorii din care astăzi mi-am propus să evadez.

Probabil că va fi nevoie să repet schema cu evadarea. Demult vreau să scap de cele patru ziduri ale propriei minți…câteodată reușesc să dărâm câteva cărămizi dar de fiecare dată când las târnăcopul din mână și mă relaxez puțin, se construiește singur la loc. Și parcă e mai mare și mai greu de dărâmat. Ce vreau să spun e că probabil nu voi scăpa niciodată de el. E prea bine înfipt acolo, are fundație serioasă de cuvinte părintești.

Oricum, astăzi vreau să evadez. Măcar puțin.

De multe ori și corpul mi-e blocat. Fiindcă nu știe încotro să o apuce. Să stea cuminte în închisoare sau să danseze liber în ploaie? Mi-e dor de un dans într-o ploaie vara! Ah câtă libertatea e într-un dans într-o ploaie de vară!

Astăzi am evadat. Îmi mișc degetele pe tastatură, brațele susțin mișcarea, tot corpul mi-e implicat, pesemne că mintea a ieșit din ascunzătoare. Căci nu e numai închisoare. E și o ascunzătoare în care îmi place să stau. E confortabil, e familiar, e fără efort. E ușor dar costă. Mă costă libertatea, bucuria și conectarea. E confortabil și trist. E familiar și dureros. E ușor, recunosc, dar sunt foarte singură aici. 

Un gând îmi vine: ”Trebuie să scrii ceva valoros, ceva interesant! Ce le oferi cititorilor tăi, Arminda?” E tot unul din gândurile alea, știu. Aproape m-a păcălit, fiindcă, vedeți voi, e voalat. Se preface că vrea să mă ajute să scriu mai bine. Dar nu, nu mă las păcălită.

Ei uite, astăzi o să scriu despre nimic îi răspund eu. Și asta e. Astăzi vreau doar să spun ce-mi trece prin cap ca să dărâm puțin din zidul ăla al cuvintelor. Și asta îmi amintește iar de maică-mea. Care avea o problemă cu statul, cu nefăcutul, cu lenea și mă întreba cu dispreț: ”Numa’ stai sau și gândești?” Nu înțelegea că și lenea are un rost. Și de Frederik din ultima poveste citită aseară copliașului meu de 4 ani. Îl știți pe șoricelul Frederik? Să vă spun eu: Frederik stătea degeaba toată vara în timp ce restul familiei lui aduna provizii pentru iarnă. Bineînțeles că este mustrat de un alt șoricel dar Frederick rămâne pe poziții spunând că și el adună raze de soare și culori. În final, când proviziile li se termină, se întorc toți spre cuvintele lui Frederick care le aduc lumină, căldură și culori și concluzionează: ”Frederick, dar tu ești un poet!”

Eu nu sunt vreo poiată dar astăzi mă joc cu cuvinte și atât. 

Categorii
Uncategorized

Indulgența parentală – de ce ne răsfățăm copiii și cum să facem altfel

De ceva vreme a început să mă îngrijoreze comportamentul de neajutorare al copilașului meu. Inițial am dat vina pe bunici, doar ei fac totul în locul lui, am zis. Între timp am aflat că principalii adulți care răsfață sunt chiar părinții, conform cercetărilor. Așa că, după o perioadă de conflicte interioare intense, am reușit să accept că și eu contribui semnificativ la ce mă deranjează. Ah, nemesisul parentingului! – suntem puși față în față cu propriile defecte.

Greul a început odată cu pandemia, mai exact, perioada de izolare. Ne-am trezit doar noi trei închiși în casă și nu ne venea să credem cât de dificil este să satisfacem toate nevoile micuțului. Am încercat să suplinim lipsa de libertate și de ieșit afară prin jocuri, povești și timp petrecut împreună și am neglijat responsabilizarea și regulile. Noi eram oricum sătui de restricții, nu-i așa? După liberare, ca să contracarăm stresul adus de pandemie, ziceam noi, am continuat să facem prea multe pentru el. 

Pandemia a contribuit în mod semnificativ la diferite comportamente dificile ale copilașilor noștri, dar, în cazul nostru, la ea s-a adăugat și răsfățul.

De ce este important să vorbim despre răsfăț?

Așa cum spuneam în articolul trecut a răsfăța copiii înseamnă a le oferi prea mult, prea repede și pentru prea mult timp, într-un mod care îi împiedică de la a face achiziții firești vârstei, și are scopul de a satisface, de fapt, nevoia adultului. Acesta se manifestă atât prin a oferi prea multe (jucării, mâncare, haine, experiențe) dar și prin lipsa unei structuri (reguli de urmat și responsabilități în gospodărie) și mai ales prin a face în locul lor (lucruri pe care sunt capabili să le facă conform dezvoltării lor). 

Răsfățul are efecte negative pe moment: copilul cere foarte multe părinților, acesta fiind mai lipsit de răbdare sau empatie pentru ceilalți, dar și pe termen lung, ca de exemplu: copilul nu își dezvoltă abilități necesare pentru viață(capacitatea de a se organiza, de a avea răbdare, abilități sociale) și trage concluzii disfuncționale precum ”fericirea mea depinde mai mult de ceilalți decât de mine” sau ”dacă cineva mă contrazice, înseamnă că nu mă place”.

De ce ne răsfățăm copiii?

Iată mai jos câteva dintre motivele identificate într-o cercetare condusă de Bredehoft și Clarke:

”-Pentru a scăpa puțin de sentimente de vină: o mică vină=un mic cadou.

-Pentru că au fost ei înșiși răsfățați în copilărie.

-Pentru că le este frică de confruntare sau respingere, se așteaptă ca totul să decurgă ”lin”.

-Este un mod prin care concurează cu soțul sau cu bunicii.

-Pentru a compensa pentru un părinte abuziv sau absent.

-Pentru a compensa pentru o boală în familie.

-Pentru că nu au suficiente informații despre dezvoltarea copiilor.

-Pentru că nu au timp și energie să îi învețe pe copii abilitățile de care au nevoie.(…)”

Un alt studiu condus de același autor, a urmărit o corelație între locul controlului și comportamente indulgente față de copii. S-a constatat că părinții care răsfață au un loc al controlului extern în relație cu copilul lor – consideră că ceea ce se întâmplă în relația lor nu depinde de ei. Astfel, credințele cele mai comune care corelează cel mai puternic cu comportamentele indulgente ale părinților sunt:

”Ce se întâmplă în viața mea este în cea mai mare măsură determinat de copilul meu.

Copilul meu oricum ajunge să facă ce vrea el, deci de ce să mai încerc?

Este mai ușor să îl las pe copilul meu să facă ce vrea decât să suport un tantrum din partea lui.

Copilul meu are multe de spus despre câți prieteni am.

Pentru a face să îmi funcționeze planurile, trebuie să mă asigur că acestea sunt congruente cu dorințele copilului.

Când ceva merge prost între mine și copilul meu, nu prea pot să fac nimic ca să corectez.(…)”

Ce putem face ca să nu mai răsfățăm?

Dawson și Clarke, în cartea lor cu un titlu atât de grăitor ”Growing up again – parenting ourselves, parenting our children” ne recomandă următoarele:

”Primul și probabil cel mai important lucru este să identificăm motivul pentru care răsfățăm și să ne schimbăm poziția, convingerea sau obiceiul.

Putem învăța ce au nevoie copiii în fiecare etapă a dezvoltării lor și să împlinim acele nevoie.

Putem mai degrabă să ne canalizăm energia spre a le oferi o structură clară care să le fie de ajutor.

Putem fi vigilenți în a-i învăța să se oprească/când ceva este de-ajuns.

Putem să facem ce este necesar ca să avem grijă de noi înșine pentru a nu mai simți nevoia să răsfățăm.

Putem să ne oprim din a spune ”Nu-i nimic” și să adunăm repede, ștergem, reparăm în locul lor, ci să spunem ”Știu că nu ai vrut să faci asta dar e nevoie să repari acum. Cum vei face asta? Ai nevoie de ajutorul meu?”

Alternative la răsfăț pe stadii de vârstă

-după Conie Dawson și Jean Illsley Clarke

Capacitățile copilului de la naștere la 6 luni: de se atașa de îngrijitori, de a cere împlinirea nevoilor. Răsfăț: Mama oferă bebelușului sânul sau biberonul imediat când acesta scâncește sau când ”pare înfometat”. Parentaj asertiv: Mama așteaptă până când bebelușul o ”cheamă”, se foiește mai mult sau devine mai zgomotos. Apoi verifică dacă are nevoie de haine uscate, ținut în brațe sau mâncare.(…)

Capacitățile copilului de 6-18 luni: 6-18 luni: de a explora mediul ce îl înconjoară. De a se atașa de îngrijitori. Răsfăț: De fiecare dată când Nora se întinde după o jucărie, mama o ridică și i-o oferă sau chiar se joacă cu ea în locul lui. Părinții o înconjoară cu jucării pe care ea nu poate încă să le mânuiască singură. Parentaj asertiv: Părintele pregătește un loc de joacă sigur pentru Nora, cu obiecte potrivite vârstei ei și o lasă să exploreze în felul ei. O lasă să exploreze și alte obiecte în afară de jucării și îi pun la dispoziție doar câteva odată.(…0

Capacitățile copilului de 18 luni – 3 ani: A începe să dezvolte gândirea cauză-efect. A renunța la credința că este centrul universului. A înceape să urmeze reguli simple. Răsfăț: De fiecare dată când Tudor spune nu, adulții acceptă. Tudor obține de fiecare dată ce vrea și chiar mai mult decât atât. Parentaj asertiv: Uneori Tudor obține ceea ce vrea, alteori nu. Adulții fac asta ca un lucru de la sine înțeles fără a critica reacțiile lui. Adulții se așteaptă ca el să urmeze reguli simple.(…)

Capacitățile copilului de 3 – 6 ani: A-și dezvolta o identitate separată de ceilalți. A învăța moduri prin care să-și exercite puterea și faptul că acțiunile sale au consecințe. Răsfăț: Sofia plânge după o acadea în supermaket. Tata spune nu de trei ori și apoi îi cumpără două acadele. Parentaj asertiv: Sofiei i se spune de la intrare dacă poate sau nu să primească dulciuri și așa și fac părinții, fără a critica reacția Sofiei și fără să se scuze.(…)

Capacitățile copilului de 6-12 ani: A învăța ce este responsabilitatea proprie și ce este responsabilitatea celuilalt. A învăța abilități, cât și reguli și structură. Răsfăț: Mihai întârzie adesea la școală, așa că tatăl lui începe să îi facă câte un sandwich în fiecare dimineață și îl așteaptă să îl ducă cu mașina. Parentaj asertiv: Tatăl lui îl întreabă cum îl poate ajuta ca să îl învețe să se pregătească la timp pentru școală. Părinții lui nu îl scuză la școală când acesta întârzie.(…)

Capacitățile copilului de 13 – 19 ani: A deveni treptat o persoană separată și independentă, receptivă la ceilalți și responsabilă pentru propriile nevoi, emoții și comportamente. Răsfăț: Maria are multe activități școlare și extrașcolare așa că părinții ei fac toată munca din gospodărie. Ei își schimbă programul pentru a o duce cu mașina oricând ea are nevoie. Parentaj asertiv: Părinții împart responsabilitățile din gospodărie cu Maria și negociază cu ea în legătură cu când și cum poate ajunge unde are nevoie sau își dorește.(…)”

Cea mai revelatoare constatare a cercetărilor, pentru mine, a fost faptul că adulții care fuseseră răsfățați în copilărie, au declarat că își puteau da seama că răsfățul era legat de problemele părinților. ”În timp ce părinții au impresia că fac ceea ce fac pentru binele copiilor lor, cei mai mulți adulți răsfățați vedeau răsfățul ca pe ceva care împlinea nevoia părintelui și nu a lor. Și asta ne oferă un indiciu foarte important cu privire la cum să evităm răsfățul – e necesar să ne recunoaștem propriile nevoi și să ni le împlinim în mod direct, nu prin copiii noștri.”

Bibliografie:

The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft

Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson