Categorii
Blog

Cine ești? Cine sunt? – identitate și continuitate

Am hotărât să mă reapuc de scris. Aici. Fiindcă mi-e dor. Mi-e dor de scris și mi-e dor de voi. Scrisul mă ajută să-mi organizez gândurile, să mă simt mai coerentă și mai integrată. Despre asta vreau să scriu azi: integrare, continuitate și identitate. Dar înainte să trec la subiect vreau să mai spun și că mi-e dor de voi. Mi-e dor să primesc răspunsuri, să aflu despre gândurile voastre, să avem un schimb de idei și să fim astfel puțin mai conectați. De asta mi-e cel mai dor și de-aia îmi fac curaj și revin.

Și ca să deschid subiectul de astăzi vreau să vă povestesc o mică întâmplare deloc incitantă (având în vedere tristele evenimentele din ultimele zile) dar foarte semnificativă pentru mine. 

Un prieten vechi din primii ani de facultate mi-a scris că vine în oraș și m-a invitat la o cafea/bere. Întâmplător, fiul și soțul meu erau plecați(pentru prima oară în viața noastră de familie doar ei doi, peste noapte). Așa că am ieșit în oraș, după un examen la master cu pofta de libertate dar și cu niscai anxietate. Și simplul dar minunatul fapt că am băut bere cu niște prieteni de la 20 de ani în birtul în care îmi pierdeam nopțile pe la 27 de ani și am povestit despre viețile noastre de părinți și oameni de 36 de ani a fost aproape magic. Am avut o experiență unificatoare de la aceste două beri, am avut convingerea că Eu sunt tot Eu. Hei Arminda! Ești tot acolo, ce biiine e să te regăsesc! Mi-a fost atât de dor de tine! Nu că nu ar mai exista alți oameni vechi în viața mea nouă, nu că ar fi prima oară când beau o bere de când sunt mamă (au trecut deja 5 ani..), nu știu DE CE ce s-a întâmplat acum, dar mă bucur tare că am trăit-o. Experiența asta m-a făcut să cred că există totuși o continuitate a identității mele. Am avut senzația că există o bucățică din mine pe care nu am pierdut-o și pe care nu o voi pierde niciodată. Să existe oare așa ceva – o esență a identității noastre?

De câțiva ani mă gândesc mai mult la asta: Cine sunt? Mai sunt eu dacă m-am schimbat? Am rămas aceeași persoană sau sunt complet diferită? Și când mă întâlnesc cu prieteni vechi mă îngrijorez: Cum ne vom putea înțelege? Mai suntem oare și aceiași? Dacă s-a schimbat la noi tocmai ceea ce ne plăcea în trecut?

De cele mai multe ori îmi răspund că sigur nu mai sunt cea care am fost în trecut sau mai mult, sunt complet diferită,  nu mă recunosc, m-am pierdut pe mine, clișee, știu, dar uneori nu reușesc să mă găsesc nicicum!

Asta se potrivește parcă cel mai bine cu ce spunea filosoful David Fross despre pierdere și moarte. El  susține că viața întreagă e un fel de pregătire pentru moarte. Murim câte puțin în fiecare zi fiindcă ne schimbăm și pierdem partea din noi care am fost. Orice dezvoltare majoră vine cu suferința pentru distrugerea care a fost necesară în prealabil. Copilul este distrus ca să apară adolescentul, adolescentul dispare ca să apară adultul și așa mai departe. Se pare așadar că trăiesc doliul Armindelor mele pierdute.

Perspectiva asta pare să presupună că nu mai rămâne nimic din acel copil sau din acel adolescent și îmi e greu să accept asta, sunt totuși tot eu, am dovezi, oameni în jur care pot garanta continuitatea mea spațio-temporală! Pentru ei, cu siguranță… sunt tot Arminda. 

În ultimele decenii filosofii s-au preocupat cel mai mult de persistența identității personale în timp.

Ei s-au întrebat, de exemplu, cum ne dăm seama că Noi am fost tot Noi în trecut? Ce dovezi există că suntem aceeași persoană ca cea din poza din albumul din clasa a 12-a? 

Există altceva ce rămâne constant în viața noastră în afară de numele nostru? Pentru unii chiar și acesta se schimbă. Dar care este esența persoanei noastre? Care este acel ceva care rămâne același? Am putea spune că acel ceva este corpul nostru…dar celulele corpului se schimbă în mod continuu, corpul meu de acum este complet diferit de corpul bebelușului care am fost.. Alți filosofi au susținut că esența noastră se află în conștiință, și mai exact, în memorie. Această perspectivă are mai mult sens pentru mine, însă asta implică și faptul că nu suntem aceeași persoană cu copilul care am fost în primii ani de viață fiindcă nu ne amintim nimic de atunci sau că nu mai suntem aceeași persoană dacă suferim de demență. Apoi mai este și problema faptului că memoria nu este fidelă și uneori avem amintiri distorsionate. Cum ne influențează asta identitatea?

David Hume, pe de altă parte susține și argumentează faptul că nu există o continuitate a identității personale, iar conceptul sinelui este doar o iluzie. Hume susținea că suntem doar un amalgam de impresii pe care le avem la un anumit moment în timp, și că nu există un singur lucru care le ține pe toate împreună sau că acesta rămâne la fel de la un moment la altul. El zicea că suntem doar niște impresii care se schimbă de la un moment la altul pe care mintea noastră le interpretează ca și constante.

Derek Parfit merge și mai departe și ne propune un experiment de gândire: Imaginează-ți că există o mașină de teleportare care te poate distruge și recreea pe Marte. Vei fi tot tu acela de pe Marte? Acum imaginează-ți că există o altă mașină care nu te distruge, ci creează o replică a ta pe Marte. Vei fi tot tu cel de pe Marte? 

În ambele situații se pare că este vorba de un nou ”tu” care ajunge pe Marte, dar e la fel cum ar fi și cu o navă spațială, fiindcă până acolo vei fi trecut prin tot felul de experiențe care te vor fi schimbat. Asta susține ideea că suntem în fiecare clipă diferiți de clipa de dinainte fiindcă fiecare experiență ne face să ne schimbăm, dar Parfit argumentează și că există o conexiune psihologică pe care o avem cu versiuni mai vechi ale noastre și asta face ca identitatea noastră să persiste. Legături cu versiuni foarte vechi ale noastre poate că s-au pierdut, dar nu și cu versiuni mai recente, nu mai avem nici o legătură cu noi bebeluși dar știm cam cum eram acum 5 ani când nu eram părinți. 

Se pare că atunci când schimbările din viețile noastre sunt foarte mari, cum ar fi a deveni părinte, pandemia, mutarea în altă țară, războiul, etc. aceste conexiuni psihologice sunt mai puține și avem mai puternic impresia că nu mai suntem noi. E ca și cum niște punți, care făceau legăturile între diferite momente ale vieții noastre,  se rup, fiindcă prea puține lucruri din jurul nostru mai sunt la fel cu ce a fost înainte.

Ceea ce credem despre continuitatea identității personale ne influențează modul în care ne trăim viața. Dacă credem că există o identitate personală care persistă în timp, putem avea anumite așteptări de la ceilalți oameni, putem continua proiecte începute împreună cu ceilalți, putem avea încredere. 

Dacă credem că ne schimbăm de la o clipă la alta putem avea încredere în evoluție, în capacitatea noastră și a celorlalți de a ne schimba și a deveni persoane mai bune, sau din contră, putem accepta schimbările nefericite în urma unor evenimente nefericite.

Pentru mine problema identității personale este mai degrabă un paradox decât o problemă de rezolvat. Uneori este o contradicție viscerală faptul că sunt Eu și nu mai sunt Eu în același timp. M-am pierdut pe mine dar mai am unele amintiri cu Arminda din trecut și în spațiul gol noi părți noi au apărut. Am crescut, am devenit mamă, sunt copilul mic care are nevoie să fie îngrijit, sunt adolescentul rebel care bea bere și încalcă cu mare satisfacție câte o regulă, dar și o nouă variantă a mea cu fiecare experiență trăită.

Tu ce gânduri ai despre persistența identității? Crezi că rezistăm în timp sau ne schimbăm complet? Cine ești? Cine ai fost? Cine devii?

Te las cu o bucățică din adolescența mea de care mi-am amintit în timp ce scriam:

Categorii
Blog

Furia și alte emoții în relația cu copilul meu

– atelier de autocunoaștere pentru mame –

”Identificând norii și vânturile, nu vom mai lăsa furtunile să se stârnească și să facă legea în familia noastră.” Izabelle Filliozat

Atunci când ajungem să fim mame, viața devine mult mai intensă. În medie, nu suntem mai fericite sau mai deprimate decât semenii noștri fără copii, dar avem mai multe momente de fericire intensă, furie intensă sau groază. Trăim ”la maxim” în fiecare zi și adeseori ne simțim copleșite, depășite de situație sau pur și simplu furioase. Uneori emoțiile noastre sunt disproporționate sau neadecvate situației și nu ne dăm seama de unde vin.

– Ce cauzează aceste emoții?
– Cât sunt despre prezent și cât sunt despre trecut?
– De unde vin reacțiile noastre automate la comportamentele copiilor?

Dacă vrei să devii mai conștientă de emoțiile și de automatismele tale din rolul de mamă, te aștept la un atelier de autocunoaștere dedicat emoțiilor. Te voi ghida prin exerciții de autoreflecție, meditație și jocuri de grup spre o mai bună conștientizare a emoțiilor, a comportamentelor automate și a nevoilor din spate.

Numele meu este Arminda Roșu, sunt psihoterapeut cu formare în Psihoterapie Pozitivă, specializare în traumă prin terapia EMDR și mamă de 3 ani. Nu cred că ce nu ne omoară ne face mai puternici dar cred că fiecare etapă foarte dificilă din viață poate fi o oportunitate pentru autocunoaștere și creștere.

Am început să țin ateliere de autocunoaștere și mindfulness în urmă cu 6 ani, iar după ce am fost inițiată în tainele mămiciei mi-am dat seama cât de utile ar fi astfel de întâlniri pentru mamele la început de drum.

Durată: 2 h
Număr maxim de participanți: 8
Atelier dedicat mamelor
Preț: 60 lei/pers

Unde? Ludoteca Habarnam, Str. Gavril Musicescu 39A

Când? 7 martie 2020, 10:00-12:00

Rezerva-ți locul acum printr-un mesaj în chatbox sau email la contact@arminda.ro

Categorii
Blog Cercetari Meditatie Mindfulness Stres Uncategorized

Stresul, prietenul nostru – 4 strategii de transformare

 

„Nu pot și nu vreau să fiu vindecat de stres, vreau doar să învăț să mă bucur de el.” Hans Selye

stresul

 

Acum câțiva ani eram stresată. Mult mai stresată decât acum! Mă stresau părinții, mă stresa iubitul, mă stresau copiii gălăgioși, mă stresa trezitul de dimineață, mă stresa ziua de luni și cel mai tare mă stresa vorbitul în public. Foloseam cele mai populare și nesănătoase mecanisme de coping și la un moment dat, a ajuns să mă supere faptul că le folosesc. Eram stresată de mecanismele mele de gestionare a stresului. Eram stresată de stres.