Categorii
Depresie Uncategorized

Depresia și marea

Depresia poate lua atât de multe forme pe câte valuri se sparg de malul unei mări într-o seară de vară. Ah marea! Ai simțit vreodată tristețea care vine de la mare? Vorbesc despre marea aia pustie, de dinaintea răsăritului sau de după apus. Și despre tristețea aia infinită, a tuturor oamenilor ce trăiesc deodată pe planetă. Tristețea lumii întregi și bucuria lumii se află în mare. În orizont.

Depresia ia forme în noi și ne fură bucăți din viață așa cum dăunătorii fac găuri în frunzele copacilor. Depresia ne fentează că știe ce nasoală e viața ca o cârtiță care cunoaște doar întunericul și umezeala. Depresia ne obosește ca un sac de ciment cărat în spate degeaba. Depresia ne blochează perspectiva precum o draperie groasă și întunecată. Depresia ne forțează să ne uităm înăuntru. Cioc cioc! E cineva acolo? Hei tu! Da, tu, ăla care te ascunzi de atâta timp, hai să vorbim! Ce mai faci? Ție ce-ți mai place? Cine ești? Care-s visele tale uitate? De cine ți-e dor? 

Depresia ne macină lent, ca o moară stricată, ce merge neîncetat. O moară prea mare, pe care nu o putem opri singuri. Avem nevoie de încă o mână hotărâtă.. sau mai multe. 

Depresia ne tot amintește cât de neiubiți, neacceptați și nelalocul nostru ne simțim pe lumea asta. Și știi că are dreptate? Uneori nu suntem în locul potrivit, alteori celălalt nu ne iubește sau are un mod foarte neiubitor de a ne-o arăta și adevărul este că nici măcar noi nu ne suportăm hibele. 

Depresia se poate ascunde așa de bine încât chiar să credem că ”problema e alta” – noi, femeile, suntem prea grase și ținem cure, suferim de instabilitate emoțională sau de istericale, iar el e workaholic! Sau mai mereu la bere… și mai ales, o, dar mai ales, cu toții ne ascundem în spatele ecranelor, nu-i așa? Cât de convenabil e să mai dăm un scroll și să nu ne uităm în ochii celuilalt și să spunem pas propriilor gânduri.

Depresia e atât de șireată încât ne poate face să râdem în hohote, de cele mai bine plasate glume și cele mai fine autoironii. Nu zic că umorul n-ar fi un mecanism de autoapărare sănătos. Dar uneori împrejurările o cer să le lăsăm deoparte și să ne privim direct în față: să ne dăm spațiu să existăm, așa cum suntem noi, cu toate stricăciunile noastre.

Depresia ne izolează ca pe un bolovan singuratic pe un câmp înverzit. Ca-n povestea cu măgărușul Sylvester transformat în bolovan, care împietrit și singur, nu poate comunica nici măcar cu proprii părinți când sunt lângă el. Doar că ieșirea din depresie nu e un drum de parcurs în solitudine, întotdeauna e o ”călătorie alături de celălalt”. Alege-i pe cei care te pot însoți.

Categorii
Uncategorized

Agresivitatea copiilor – emoțiile părinților

Atelier de autocunoaștere pentru mame

♦️Agresivitatea copiilor mici este foarte comună, și este văzută de specialiști ca o parte normală în dezvoltare. Cu toate acestea, noi, părinții, ne speriem de comportamentele agresive ale copiilor noștri și nu știm cum e mai bine să reacționăm.

📣Te invit la atelierul pentru mame să discutăm despre:
-cauzele psiho-sociale ale agresivității
-cauzele biologice
-care sunt funcțiile agresivității?
-cum arată agresivitatea copilului meu?
-cum ne simțim și cum reacționăm la agresivitatea propriilor copii?
-ce au copii nevoie de la noi atunci cand se comportă agresiv?
-când și cum învață despre asertivitate, compasiune și blândețe?

❓Atelierul va avea o scurtă introducere teoretică iar cea mai mare parte va fi practică și interactivă – cu exerciții de autoreflecție, de mindfulness, discuții în diade, împărtășirea experiențelor personale și clarificări pentru fiecare caz adus în discuție.

❓Atelierul va avea loc în data de 18 iulie, între orele 10 și 12, și se va desfășura prin Zoom.

🍀Participarea costă 70 de lei, iar grupul va fi format din maxim 8 participanti.

📜Sunt psihoterapeut Arminda Arșoi cu formare în Psihoterapie Pozitivă și mama unui copil de 3 ani și jumătate. Cred că mamele de azi au nevoie de mult mai multă conectare și suport de la comunitate, cât și de o mai bună înțelegere a transformării prin care trec.

✅Înscrierea se face printr-un email la contact@arminda.ro

Categorii
Uncategorized

Stăm acasă, creștem mari

Orice criză poate duce la o creștere. Atât la nivel social, cât și individual. Da, vine cu pierderi, mari și triste, probabil suferință prin care unii dintre noi va trebui să trecem. Da, poate că ne așteaptă zile grele. Poate ne este greu deja și este doar începutul..

Unii stăm în casă ca să ne protejăm pe noi și pe ceilalți, iar alții ies și se expun ca să putem funcționa în continuare noi toți.  Pentru cei care stau în casă se resimt deja mici crize individuale sau interpersonale: conflicte, furie, tantrumuri de toddleri, gânduri negre, panică, deconectare emoțională. Pentru aceștia dintre noi, cred că este cel mai potrivit moment să ne uităm cu lupa la ce se întâmplă cu noi și cu familia noastră pentru a înțelege mai bine și a crește împreună. Am decis zilele astea să încep să împărtășesc câteva idei din cartea de parenting cu un titlu atât de nimerit: ”Growing Up Again”.

Da, ați ghicit, Jean Illsey Clarke și Connie Dawson vorbesc despre a avea grijă atât de copiii noștri, cât și de noi înșine. 

Conform lor, atât adulții, cât și copiii au trei nevoi de bază: de stimulare (pentru a ne simți energizați și vii), recunoaștere (a ne simți văzuți, auziți și valoroși pentru ceilalți), certitudine (nevoia unui cadru în care să ne simțim în siguranță, în care să putem avea parte de stimulare și recunoaștere în mod adecvat). Pentru a ne simți bine, pentru a fi într-un echilibru, avem nevoie ca aceste trei nevoi să fie mereu satisfăcute. Putem supracompensa, înlocuind-o pe una cu cealaltă pentru o perioadă, însă asta nu va fi niciodată pe deplin satisfăcător fiindcă cele trei nevoi sunt foarte diferite și la fel de importante. 

Dacă ne gândim la criza în care ne aflăm, aceasta ne oferă prea multă stimulare (știri și schimbări mari în viața fiecăruia care au loc cu rapiditate) sau prea puțină (dacă nu urmărim știrile, ieșim mai puțin din casă și participăm mai puțin la viața socio-culturală) și insuficientă certitudine (nu cunoaștem foarte multe despre virusul care circulă acum printre noi și habar nu avem cât va ține toată situația asta), iar pentru unii dintre noi care au ales sau au fost nevoiți să stea acasă poate că le lipsește recunoașterea care vine de obicei din partea colegilor de muncă sau a clienților.

Este util așadar să ne gândim cum ne este afectată capacitatea de a ne satisface nevoile și să găsim metode noi de a ni le satisface în situația dată. Pentru mine funcționează următoarele:

  1. Reduc frecvența cu care citesc știrile (reduc incertitudinea și suprastimularea)
  2. Îmi fac câte un ceai în fiecare seară din stocul de ceaiuri pe care credeam că nu voi apuca veci să-l consum, niște mâncare gustoasă și diferită decât de obicei, ascult niște muzică nouă, fac sport (cresc stimularea pozitivă și certitudinea – creez niște ritualuri după care creierul meu în alertă tânjește – creierului îi place să știe ce urmează 🙂
  3. Îmi fac un program zilnic (cel puțin mesele principale și orele de somn) și mă străduiesc să-l respect (nevoia de certitudine)
  4. Continui munca acasă, atât cât pot cu un copil bolnav pe lângă mine și mă gândesc la niște proiecte noi pe care să le împărtășesc și cu voi (nevoia de stimulare, nevoia de recunoaștere)
  5. Lista este în construcție…

Astfel de ajustări în programul zilnic ne susțin și mențin pe linia de plutire într-o situație de criză. Ne ajută să rămânem echilibrați și să putem să trecem prin adversități cu cât mai puține corăbii înnecate. Noi, adulții avem nevoie de îngrijire mai ales din partea propriei persoane. Și e nevoie să ne îngrijim în primul rând pe noi înșine pentru a-i putea ajuta și pe ceilalți.

Așa că iată provocarea din partea mea pentru părinții care stau acasă: Fii egoist pentru o zi și căută să ai grijă de tine însuți echilibrându-ți cele trei nevoi: de certitudine, stimulare și recunoaștere.

Data viitoare trecem la următorul capitol și vă scriu despre cum putem oferi îngrijire sănătoasă celorlalți..

Bibliografie: ”Growing Up Again” de Jean Illsey Clarke și Connie Dawson