Psiholog - PsihoterapeutAm observat de-a lungul practicii mele ca psihoterapeut că agresivitatea copiilor este o temă foarte stresantă și mereu actuală pentru părinți și educatori. Așa că astăzi vreau să îi susțin prin câteva idei aranjate într-un infografic ușor de urmărit și sper eu de aplicat.
Mă tot gândesc să scriu și nu pot. S-au adunat atât de multe cuvinte nespuse! Am cu sacii. Depozitați prin cine mai știe ce cotloane prăfuite ale minții. Sunt mulți saci plini de cuvinte pe care vreau să le arăt lumii. Unele frumoase, altele urâte, oricum ar fi, vreau să vi le arăt. Dar ceva mă oprește. Mereu mă oprește. E ceva ce mă descurajează complet, de fiecare dată când îmi vin cuvintele. Sunt alte cuvinte. Se duce în mine o luptă între cuvinte. Cele care mă opresc sună cam așa: ”Nu poți! Nu ești destul de bună! Nu e destul de interesant!” și mai ales: ”Uită-te la ceilalți care sunt mai buni!” Cuvintele astea sunt gardienii închisorii din care astăzi mi-am propus să evadez.
Probabil că va fi nevoie să repet schema cu evadarea. Demult vreau să scap de cele patru ziduri ale propriei minți…câteodată reușesc să dărâm câteva cărămizi dar de fiecare dată când las târnăcopul din mână și mă relaxez puțin, se construiește singur la loc. Și parcă e mai mare și mai greu de dărâmat. Ce vreau să spun e că probabil nu voi scăpa niciodată de el. E prea bine înfipt acolo, are fundație serioasă de cuvinte părintești.
Oricum, astăzi vreau să evadez. Măcar puțin.
De multe ori și corpul mi-e blocat. Fiindcă nu știe încotro să o apuce. Să stea cuminte în închisoare sau să danseze liber în ploaie? Mi-e dor de un dans într-o ploaie vara! Ah câtă libertatea e într-un dans într-o ploaie de vară!
Astăzi am evadat. Îmi mișc degetele pe tastatură, brațele susțin mișcarea, tot corpul mi-e implicat, pesemne că mintea a ieșit din ascunzătoare. Căci nu e numai închisoare. E și o ascunzătoare în care îmi place să stau. E confortabil, e familiar, e fără efort. E ușor dar costă. Mă costă libertatea, bucuria și conectarea. E confortabil și trist. E familiar și dureros. E ușor, recunosc, dar sunt foarte singură aici.
Un gând îmi vine: ”Trebuie să scrii ceva valoros, ceva interesant! Ce le oferi cititorilor tăi, Arminda?” E tot unul din gândurile alea, știu. Aproape m-a păcălit, fiindcă, vedeți voi, e voalat. Se preface că vrea să mă ajute să scriu mai bine. Dar nu, nu mă las păcălită.
Ei uite, astăzi o să scriu despre nimic îi răspund eu. Și asta e. Astăzi vreau doar să spun ce-mi trece prin cap ca să dărâm puțin din zidul ăla al cuvintelor. Și asta îmi amintește iar de maică-mea. Care avea o problemă cu statul, cu nefăcutul, cu lenea și mă întreba cu dispreț: ”Numa’ stai sau și gândești?” Nu înțelegea că și lenea are un rost. Și de Frederik din ultima poveste citită aseară copliașului meu de 4 ani. Îl știți pe șoricelul Frederik? Să vă spun eu: Frederik stătea degeaba toată vara în timp ce restul familiei lui aduna provizii pentru iarnă. Bineînțeles că este mustrat de un alt șoricel dar Frederick rămâne pe poziții spunând că și el adună raze de soare și culori. În final, când proviziile li se termină, se întorc toți spre cuvintele lui Frederick care le aduc lumină, căldură și culori și concluzionează: ”Frederick, dar tu ești un poet!”
Eu nu sunt vreo poiată dar astăzi mă joc cu cuvinte și atât.
De ceva vreme a început să mă îngrijoreze comportamentul de neajutorare al copilașului meu. Inițial am dat vina pe bunici, doar ei fac totul în locul lui, am zis. Între timp am aflat că principalii adulți care răsfață sunt chiar părinții, conform cercetărilor. Așa că, după o perioadă de conflicte interioare intense, am reușit să accept că și eu contribui semnificativ la ce mă deranjează. Ah, nemesisul parentingului! – suntem puși față în față cu propriile defecte.
Greul a început odată cu pandemia, mai exact, perioada de izolare. Ne-am trezit doar noi trei închiși în casă și nu ne venea să credem cât de dificil este să satisfacem toate nevoile micuțului. Am încercat să suplinim lipsa de libertate și de ieșit afară prin jocuri, povești și timp petrecut împreună și am neglijat responsabilizarea și regulile. Noi eram oricum sătui de restricții, nu-i așa? După liberare, ca să contracarăm stresul adus de pandemie, ziceam noi, am continuat să facem prea multe pentru el.
Pandemia a contribuit în mod semnificativ la diferite comportamente dificile ale copilașilor noștri, dar, în cazul nostru, la ea s-a adăugat și răsfățul.
Așa cum spuneam în articolul trecut a răsfăța copiii înseamnă a le oferi prea mult, prea repede și pentru prea mult timp, într-un mod care îi împiedică de la a face achiziții firești vârstei, și are scopul de a satisface, de fapt, nevoia adultului. Acesta se manifestă atât prin a oferi prea multe (jucării, mâncare, haine, experiențe) dar și prin lipsa unei structuri (reguli de urmat și responsabilități în gospodărie) și mai ales prin a face în locul lor (lucruri pe care sunt capabili să le facă conform dezvoltării lor).
Răsfățul are efecte negative pe moment: copilul cere foarte multe părinților, acesta fiind mai lipsit de răbdare sau empatie pentru ceilalți, dar și pe termen lung, ca de exemplu: copilul nu își dezvoltă abilități necesare pentru viață(capacitatea de a se organiza, de a avea răbdare, abilități sociale) și trage concluzii disfuncționale precum ”fericirea mea depinde mai mult de ceilalți decât de mine” sau ”dacă cineva mă contrazice, înseamnă că nu mă place”.
Iată mai jos câteva dintre motivele identificate într-o cercetare condusă de Bredehoft și Clarke:
”-Pentru a scăpa puțin de sentimente de vină: o mică vină=un mic cadou.
-Pentru că au fost ei înșiși răsfățați în copilărie.
-Pentru că le este frică de confruntare sau respingere, se așteaptă ca totul să decurgă ”lin”.
-Este un mod prin care concurează cu soțul sau cu bunicii.
-Pentru a compensa pentru un părinte abuziv sau absent.
-Pentru a compensa pentru o boală în familie.
-Pentru că nu au suficiente informații despre dezvoltarea copiilor.
-Pentru că nu au timp și energie să îi învețe pe copii abilitățile de care au nevoie.(…)”
Un alt studiu condus de același autor, a urmărit o corelație între locul controlului și comportamente indulgente față de copii. S-a constatat că părinții care răsfață au un loc al controlului extern în relație cu copilul lor – consideră că ceea ce se întâmplă în relația lor nu depinde de ei. Astfel, credințele cele mai comune care corelează cel mai puternic cu comportamentele indulgente ale părinților sunt:
”Ce se întâmplă în viața mea este în cea mai mare măsură determinat de copilul meu.
Copilul meu oricum ajunge să facă ce vrea el, deci de ce să mai încerc?
Este mai ușor să îl las pe copilul meu să facă ce vrea decât să suport un tantrum din partea lui.
Copilul meu are multe de spus despre câți prieteni am.
Pentru a face să îmi funcționeze planurile, trebuie să mă asigur că acestea sunt congruente cu dorințele copilului.
Când ceva merge prost între mine și copilul meu, nu prea pot să fac nimic ca să corectez.(…)”
Dawson și Clarke, în cartea lor cu un titlu atât de grăitor ”Growing up again – parenting ourselves, parenting our children” ne recomandă următoarele:
”Primul și probabil cel mai important lucru este să identificăm motivul pentru care răsfățăm și să ne schimbăm poziția, convingerea sau obiceiul.
Putem învăța ce au nevoie copiii în fiecare etapă a dezvoltării lor și să împlinim acele nevoie.
Putem mai degrabă să ne canalizăm energia spre a le oferi o structură clară care să le fie de ajutor.
Putem fi vigilenți în a-i învăța să se oprească/când ceva este de-ajuns.
Putem să facem ce este necesar ca să avem grijă de noi înșine pentru a nu mai simți nevoia să răsfățăm.
Putem să ne oprim din a spune ”Nu-i nimic” și să adunăm repede, ștergem, reparăm în locul lor, ci să spunem ”Știu că nu ai vrut să faci asta dar e nevoie să repari acum. Cum vei face asta? Ai nevoie de ajutorul meu?”
-după Conie Dawson și Jean Illsley Clarke
”Capacitățile copilului de la naștere la 6 luni: de se atașa de îngrijitori, de a cere împlinirea nevoilor. Răsfăț: Mama oferă bebelușului sânul sau biberonul imediat când acesta scâncește sau când ”pare înfometat”. Parentaj asertiv: Mama așteaptă până când bebelușul o ”cheamă”, se foiește mai mult sau devine mai zgomotos. Apoi verifică dacă are nevoie de haine uscate, ținut în brațe sau mâncare.(…)
Capacitățile copilului de 6-18 luni: 6-18 luni: de a explora mediul ce îl înconjoară. De a se atașa de îngrijitori. Răsfăț: De fiecare dată când Nora se întinde după o jucărie, mama o ridică și i-o oferă sau chiar se joacă cu ea în locul lui. Părinții o înconjoară cu jucării pe care ea nu poate încă să le mânuiască singură. Parentaj asertiv: Părintele pregătește un loc de joacă sigur pentru Nora, cu obiecte potrivite vârstei ei și o lasă să exploreze în felul ei. O lasă să exploreze și alte obiecte în afară de jucării și îi pun la dispoziție doar câteva odată.(…0
Capacitățile copilului de 18 luni – 3 ani: A începe să dezvolte gândirea cauză-efect. A renunța la credința că este centrul universului. A înceape să urmeze reguli simple. Răsfăț: De fiecare dată când Tudor spune nu, adulții acceptă. Tudor obține de fiecare dată ce vrea și chiar mai mult decât atât. Parentaj asertiv: Uneori Tudor obține ceea ce vrea, alteori nu. Adulții fac asta ca un lucru de la sine înțeles fără a critica reacțiile lui. Adulții se așteaptă ca el să urmeze reguli simple.(…)
Capacitățile copilului de 3 – 6 ani: A-și dezvolta o identitate separată de ceilalți. A învăța moduri prin care să-și exercite puterea și faptul că acțiunile sale au consecințe. Răsfăț: Sofia plânge după o acadea în supermaket. Tata spune nu de trei ori și apoi îi cumpără două acadele. Parentaj asertiv: Sofiei i se spune de la intrare dacă poate sau nu să primească dulciuri și așa și fac părinții, fără a critica reacția Sofiei și fără să se scuze.(…)
Capacitățile copilului de 6-12 ani: A învăța ce este responsabilitatea proprie și ce este responsabilitatea celuilalt. A învăța abilități, cât și reguli și structură. Răsfăț: Mihai întârzie adesea la școală, așa că tatăl lui începe să îi facă câte un sandwich în fiecare dimineață și îl așteaptă să îl ducă cu mașina. Parentaj asertiv: Tatăl lui îl întreabă cum îl poate ajuta ca să îl învețe să se pregătească la timp pentru școală. Părinții lui nu îl scuză la școală când acesta întârzie.(…)
Capacitățile copilului de 13 – 19 ani: A deveni treptat o persoană separată și independentă, receptivă la ceilalți și responsabilă pentru propriile nevoi, emoții și comportamente. Răsfăț: Maria are multe activități școlare și extrașcolare așa că părinții ei fac toată munca din gospodărie. Ei își schimbă programul pentru a o duce cu mașina oricând ea are nevoie. Parentaj asertiv: Părinții împart responsabilitățile din gospodărie cu Maria și negociază cu ea în legătură cu când și cum poate ajunge unde are nevoie sau își dorește.(…)”
Cea mai revelatoare constatare a cercetărilor, pentru mine, a fost faptul că adulții care fuseseră răsfățați în copilărie, au declarat că își puteau da seama că răsfățul era legat de problemele părinților. ”În timp ce părinții au impresia că fac ceea ce fac pentru binele copiilor lor, cei mai mulți adulți răsfățați vedeau răsfățul ca pe ceva care împlinea nevoia părintelui și nu a lor. Și asta ne oferă un indiciu foarte important cu privire la cum să evităm răsfățul – e necesar să ne recunoaștem propriile nevoi și să ni le împlinim în mod direct, nu prin copiii noștri.”
Bibliografie:
The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft
Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson