Depresia poate lua atât de multe forme pe câte valuri se sparg de malul unei mări într-o seară de vară. Ah marea! Ai simțit vreodată tristețea care vine de la mare? Vorbesc despre marea aia pustie, de dinaintea răsăritului sau de după apus. Și despre tristețea aia infinită, a tuturor oamenilor ce trăiesc deodată pe planetă. Tristețea lumii întregi și bucuria lumii se află în mare. În orizont.

Depresia ia forme în noi și ne fură bucăți din viață așa cum dăunătorii fac găuri în frunzele copacilor. Depresia ne fentează că știe ce nasoală e viața ca o cârtiță care cunoaște doar întunericul și umezeala. Depresia ne obosește ca un sac de ciment cărat în spate degeaba. Depresia ne blochează perspectiva precum o draperie groasă și întunecată. Depresia ne forțează să ne uităm înăuntru. Cioc cioc! E cineva acolo? Hei tu! Da, tu, ăla care te ascunzi de atâta timp, hai să vorbim! Ce mai faci? Ție ce-ți mai place? Cine ești? Care-s visele tale uitate? De cine ți-e dor? 

Depresia ne macină lent, ca o moară stricată, ce merge neîncetat. O moară prea mare, pe care nu o putem opri singuri. Avem nevoie de încă o mână hotărâtă.. sau mai multe. 

Depresia ne tot amintește cât de neiubiți, neacceptați și nelalocul nostru ne simțim pe lumea asta. Și știi că are dreptate? Uneori nu suntem în locul potrivit, alteori celălalt nu ne iubește sau are un mod foarte neiubitor de a ne-o arăta și adevărul este că nici măcar noi nu ne suportăm hibele. 

Depresia se poate ascunde așa de bine încât chiar să credem că ”problema e alta” – noi, femeile, suntem prea grase și ținem cure, suferim de instabilitate emoțională sau de istericale, iar el e workaholic! Sau mai mereu la bere… și mai ales, o, dar mai ales, cu toții ne ascundem în spatele ecranelor, nu-i așa? Cât de convenabil e să mai dăm un scroll și să nu ne uităm în ochii celuilalt și să spunem pas propriilor gânduri.

Depresia e atât de șireată încât ne poate face să râdem în hohote, de cele mai bine plasate glume și cele mai fine autoironii. Nu zic că umorul n-ar fi un mecanism de autoapărare sănătos. Dar uneori împrejurările o cer să le lăsăm deoparte și să ne privim direct în față: să ne dăm spațiu să existăm, așa cum suntem noi, cu toate stricăciunile noastre.

Depresia ne izolează ca pe un bolovan singuratic pe un câmp înverzit. Ca-n povestea cu măgărușul Sylvester transformat în bolovan, care împietrit și singur, nu poate comunica nici măcar cu proprii părinți când sunt lângă el. Doar că ieșirea din depresie nu e un drum de parcurs în solitudine, întotdeauna e o ”călătorie alături de celălalt”. Alege-i pe cei care te pot însoți.


Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *