Coșul tău este gol acum!
Intimitatea – sufletul relațiilor apropiate
“Asta e cea mai intimă conversație pe care am avut-o înainte de miezul nopții” spune Ana zâmbind jucăuș la finalul ședinței.
Unul dintre motivele pentru care m-a atras psihoterapia și pentru care încă o practic este că sunt avidă după intimități. Vreau să știu lucruri importante, să știu ce te doare și ce te bucură cel mai tare. Vreau să-ți fiu aproape, atât cât mă lași, vreau să simt emoții, să fie greu, să fie intens și apoi să fie ușurare.
Ce era cel mai greu de suportat în anii tinereții erau conversațiile despre vreme și întâlnirile în care nimeni nu era pregătit să împărtășească vreun adevăr important. Eram o ciudată care spunea lucruri pe care unii evitau și să le gândească. Căutam cu disperare parcă să sar direct la apropiere și intimitate. Rareori găseam pe câte cineva ca mine.
Acum e mai bine, eu m-am mai antrenat în politețuri iar ceilalți în intimități. Preferința rămâne.
Intimitatea are cel puțin două sensuri, dacă ne ghidăm după variantele ei în latină, chiar trei. Unul este acela de ceva care este doar al tău, secret, iar celălalt ce ține de ceva ce se creează între două persoane. Iar al doilea, are legătură cu primul, cu a împărtăși ceva ce îți este în mod profund specific sau poate secret, cu cealaltă persoană. Tot în limba latină găsim și un al treilea sens care la o primă vedere pare opus primului sau celor două de mai sus, și e acela de a ”impresiona”. De obicei a impresiona, se referă la tentativele oamenilor de a exagera și de a se ascunde intimitățile după o mască pentru a atrage atenția celorlalți. Deci de a prezenta ceva ce este fals, neautentic, departe de esența persoanei, opus intimității. Dar dacă ne gândim la artă, aceasta este o expresie mijlocită, exagerată, printr-o mască, a celor mai profunde intimități ale artistului. Iar arta are tocmai aceste intenții: de a exprima ceva intim și semnificativ, un adevăr important pentru artist și de a ajunge la ceilalți pentru a crea o impresie. Astfel, și a treia traducere din latină a intimității, are sens și se leagă de sau este o completare a primelor două.
Am putea defini intimitatea ca pe o capacitate de a arăta ceva ce ne este specific în acel moment din viață celuilalt, cu care suntem în contact și în același timp, de a fi curioși de specificitatea celuilalt și de a ne lăsa impresionați de ea. Când avem această atitudine, în întâlnirea cu celălalt vom fi sinceri, autentici și vom lăsa să se vadă acel lucru specific care face parte din adevărul nostru din acel moment. Vom fi în același timp suficient de curajoși să ne asumăm riscul ca acel ceva să fie respins de celălalt, iar asta este poate partea cea mai grea. Vom mai și fi deschiși să primim intimitatea celuilalt, specificitatea lui și să ne lăsăm influențați de ea. Vom fi deschiși să vedem cum se simt acele adevăruri specifice lui.
Warren Wilner definește intimitatea ca o capacitate de a-l experimenta pe celălalt ca întreg. Fie că celălalt este prezent sau nu, caracteristica esențială a unei relații intime este abilitatea persistentă a două persoane de a avea astfel de experiențe una cu cealaltă. Această experiență de a a-l percepe pe celălalt ca o persoană întreagă este diferită de cea în care îl percepem pe celălalt ca pe cineva care ne satisface parțial nevoile. Iar această concepție se bazează pe ideea că avem capacitatea specific umană de a transcende ceea ce este incomplet în ființa noastră și de a ne întregi astfel.
Intimitatea este posibilă doar atunci când ne gândim la individ în relație cu un altul. Martorul este la fel de important ca cel care se arată. Intimitatea se află între cei doi, în relație, iar ceea ce este intim, specific unuia, se poate manifesta ca intimitate doar atunci când este văzută și primită de celălalt. Și mai mult decât atât, atunci când celălalt reușește să îl perceapă ca întreg, să se raporteze la el ca la o persoană, nu ca la un obiect care satisface nevoi.
Astfel, intimitatea este esențială în procesele noastre de transformare de-a lungul vieții, din copilărie, până la final. Avem nevoie de martori care să ne vadă întregi, așa cum suntem ca să putem deveni așa cum trebuie să devenim. Avem nevoie de martori ai adevărurilor noastre interioare care sunt cizelate, transformate și schimbate pe parcursul devenirii noastre umane.
Intimitatea este inima și sufletul relațiilor apropiate. Intimitatea face relațiile mai bogate, le face vii, la face semnificative. Cercetările în psihologie pozitivă ne arată că intimitatea ne protejează și promovează sănătatea mintală: în intimitate putem găsi suport emoțional, reasigurare, și o mai profundă înțelegerea a propriei persoane și a celuilalt.
Așa că te las cu niște întrebări la care să reflectezi și la care poate chiar să răspunzi în scris:
Ce împărtășești esențial despre tine în relațiile tale apropiate în perioada aceasta din viață?
Cât de des o faci?
Ce lași să se vadă și ce ascunzi în relațiile tale semnificative?
Cât ești de deschis(ă) să primești unicitatea sau ciudățenia celuilalt?
Cât ești de deschisă să te lași influențată de celălalt?
Cât de tare te sperie gândul că vei fi influențată într-o anumită măsură de întâlnirea cu celălalt?
Cum poți să te liniștești și să redevii deschis în întâlnire?
În ce măsură vrei să te lași influențat?
Cum revii la tine atunci când parcă e prea mult?
Cum rămâi cu celălalt dar fără să ai senzația că te pierzi pe tine?
Cum faci să-ți amintești că ești și tu acolo?
Comments
2 răspunsuri la „Intimitatea – sufletul relațiilor apropiate”
Îndrăznesc să împărtășesc si eu câteva teme de gândire. Cred ca crearea intimității nu tine doar de capacitatea de a arată ceva ce ne este specific si de a fi curioși si deschiși fata de adevarul celuilalt. Un aspect nemenționat, care contribuie semnificativ la crearea intimității, este contextul în care ea ia naștere. Intimitatea nu este un dat, nu survine mecanic după o durata de timp (o relație nu devine automat apropiata pentru ca participanții petrec o anumită durata de timp împreună), nu ni se cuvine si nu se forțează sau grăbește. Actul de a-l face martor pe celălalt la un adevăr personal important vine ca o urmare firească a unei relații în care încrederea, afecțiunea, respectul si disponibilitatea celuilalt de a prețui si conține acel adevăr au fost menținute suficient incat sa creeze fundația intimității. Cea în care ambii participanți se simt văzuți, ascultați și ințeleși. Din acest motiv ea se construiește mai degrabă gradual, prin destăinuiri mai mici sau mai mari, prin experiențe împărtășite si asocieri pozitive repetate in cadrul relației.
Mă întristează cei care confunda intimitatea cu o tranzacție, in care ea se oferă in sistem barter (ia secretul meu / spune-mi secretul tău) sau se obține prin presiune si manipulare. Din acest motiv, cred ca discuțiile despre vreun adevăr important nu le vor putea înlocui pe cele despre vreme. Discuțiile ușurele contribuie la crearea confortului premergător intimității. Exhibarea prematură a unor adevăruri importante, a unor secrete prețioase pentru deținător poate trăda si o lipsa de instinct de conservare sau o nevoie exacerbată de atenție. Cum de altfel setea goală pentru detalii importante din viața celuilalt poate veni din nesiguranță, din nevoia accentuată de validare a propriilor simțiri (o putem numi chiar sete de bârfă) fără a se dori neaparat o apropiere veritabila de celălalt si fără a-l percepe ca întreg. Iar in acest caz, rezistenta celuilalt la intimitate nu va veni din lipsa de curaj si deschidere sau pe fondul unei sensibilități relaționale, ci din lipsa unui fundament sănătos al relației.
Salut, Mircea! Mulțumesc pentru completări Ideile tale mă fac să mă întreb..ce face să apară acest fundament sănătos al relației despre care vorbești? Există oare precursori ai încrederii, respectului, afecțiunii și disponibilității?
Lasă un răspuns