Cum e să fii mamă? Am primit de multe ori întrebarea asta în primele luni de viață ale copilașului meu și…nu prea știam ce să spun. Iar acum că mi-am făcut câteva idei, nu mă mai întreabă nimeni 🙂 Eu o să răspund oricum aici, pentru mine și pentru cine mai are chef să citească…cu mențiunea că sunt sigură că răspunsul ăsta se schimbă mereu.

Intrarea mea în lumea părinției a fost ca începerea unei construcții. Am început cu un plan de restaurare și am ajuns la o dărâmare completă (a idealurilor) și o reconstrucție care nu este încă finalizată. Încă nu avem acoperiș. Suntem vulnerabili la toate schimbările. În special la schimbările de dispoziție ale copilașului. Când scoate un ”uee” toată lumea sare să-l ajute. Sau cel puțin așa a fost în primul an. Și cică așa e bine. Bebelușilor e bine să le satisfacem toate nevoile cât de repede putem pentru a-i ajuta să-și facă o părere bună despre lume, de genul: ”e suficient de bine aici, nu o să mor de foame, sete, cineva îmi dă lapte dacă cer.” ”Cineva încearcă să mă ajute atunci când mă doare ceva.” ”Cineva e cu mine atunci când….”

În primele trei luni am fost atât de copleșită de noutatea situației încât am îndoieli că am avut momente de liniște interioară și conectare autentică cu bebelușul meu. Plânsul lui suna ca o sirenă de ambulanță în creierul meu. Mă aflam sub presiunea cunoștințelor mele din facultate: ”primul an este cel mai important!” Alăptarea era o mare provocare. Iar partenerul meu se simțea complet depășit de situație.

După o perioadă am reușit să redevin puțin câte puțin prezentă și conștientă cu adevărat de omul nou de lângă mine. Atunci când a apărut primul zâmbet, prinsul în mânuțe, capacitatea de a fixa pe cineva cu privirea…au fost semne clare că ființa de lângă mine începe să devină o persoană! Mie mi-a sunat un clopoțel care m-a anunțat că are nevoie să mă conectez. Nu am fost așa de mult pe cât cred acum că ar fi fost nevoie….dar așa a fost situația. Mă simțeam ca o prizonieră legată în lanțurile alăptării și am avut nevoie să evadez.

Iar într-o zi am avut ghinionul să văd cât de incertă este viața. Asta m-a ajutat să mă conectez și mai mult la prezent. M-a făcut să realizez că s-ar putea să nu am așa de mult timp de petrecut cu copilașul meu și că este nevoie să mă conectez ACUM! Să îl văd, să îl ascult și să FIU cu adevărat acolo.

Acum încă mai am destul de palpabilă conștiința faptului că viața e incertă și că dacă avem norocul să trăim până când va crește, va pleca la un moment dat de acasă (sper să îl cresc suficient de sănătos psihic încât să o facă!) și că îmi va fi dor să mă trezească dimineața și să vrea în bațe și să se mângâie ca o pisicuță. 

Pe cât sunt de drăguțe lucrurile astea mărunte din viața de mamă, pe atât de grea este părinția… parcă e plină de renunțări. Renunțăm la viața noastră de dinainte ca să îl putem primi și îngriji, iar apoi renunțăm treptat la el ca să poată deveni cine trebuie să devină… Of! Și cu noi cum rămâne? 

Noi ne pierdem și apoi avem nevoie să ne regăsim. Renunțăm și acceptăm câștiguri noi(pe care inițial nu le-am dorit). Devenim mai responsabili ca să îngrijim și avem nevoie să fim relaxați ca să ne jucăm.. Și lista de paradoxuri poate continua.. 

Părinții din ziua de azi, și recunosc, fac parte din categoria de părinți pe care o voi descrie în continuare, pun pe primul plan nevoile copiilor și tot pe primul plan dorințele lor. De-abia apoi nevoile lor și dacă cumva mai este loc și timp (dar sigur nu rămâne) dorințele lor. Și cred că este firesc să facem așa atunci când avem un nou-născut în casă care este ca un fulg spre care e nevoie să sufli constant dacă nu vrei să ajungă pe jos. În primele luni, ne amânăm chiar și nevoile de bază pentru a putea împlini nevoi urgente ale celui mai fragil membru al familiei. După o perioadă însă, după ce se mai întremează fulgușorul nostru, și mai ales după ce e clar că a devenit copil mic sau toddler și că are tot felul de idei comice și dorințe pe care ți-e mai mare dragul să le împlinești, este firesc și este nevoie, (oh! cat de mare nevoie!) să ne reprioritizăm nevoile și dorințele în familie. Așadar da!, haideți să îndrăznim să facem următoarea ierarhie, măcar uneori:

  1. Nevoile copiilor
  2. Nevoile părinților
  3. Dorințele părinților
  4. Dorințele copiilor

Aici am ajuns acum cu insight-urile părintești. După doi ani și 4 luni, îmi reintru în drepturi. Și dorințele mele contează. Și eu pot să fac ce am chef, chiar dacă micuțul nu are chef, chiar dacă o să plângă, chiar dacă o să urle încercând să mă convingă că dorința lui e mai importantă decât a mea. Și este foarte bine și pentru cel mai important membru al familiei să învețe că nu este singurul care contează și că atunci când va fi adult și părinte poate avea o viață cu nevoi,  dorințe și preferințe în continuare. Viața nu se termină pentru părinți!

Înghețată pentru copilul din mama


Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *