M-am dus la psiholog ca să plâng

De la terapie intensivă am ieşit a doua zi dimineaţă. După vizita medicală, după duşul orgasmic. Chiar dacă nu dormisem deloc toată noaptea! Sic! Deci contrar interpretărilor mele prăpăstioase, am ieşit din şanţul dintre viaţă şi moarte mai repede decât îmi spuseseră că “stau majoritatea”-24 de ore. Eu am stat doar 12, iei!

Infirmierul cu faţă de extraterestru mă transporta din nou cu grijă maximă. Fără să-mi arunce un ochi, nici măcar unul înspre ochii mei defecţi. Ciudat de evitant şi totuşi o prezenţa plăcută. M-a liniştit atenţia lui maximă la sarcina pe care o avea.

Am fost dusă într-un alt salon, mi-a apărut şi ghiozdanul, o asistentă nouă, un alt buton roşu şi mai multe butoane pe care nu le puteam distinge şi ale căror funcţie aveam să o înţeleg abia spre finalul şederii. L-am folosit pe cel roşu şi a fost ok.

Eram în continuare în acelaşi pat ca şi la terapie intensivă. Cu picioarele îmbrăcate în ciorapi de plasă strâmţi, anti-“trombozen” şi lipite de marginea metalică a patului. Îngheţate de frig vreau să zic!

Am reuşit să comunic cumva, cu jumătatea bună a feţei, că mi-e frig şi am primit o pătură. Următoarele 24 de ore le-am petrecut gândindu-mă cum să fac să-mi dezlipesc picioarele de pe afurisita aia de bară metalică. Puteau să-mi dea toate păturile din lume că bara aia tot nu se încălzea. Am constat că e prea greu să explic ceva atât de complicat asistentelor.

În această primă zi în nouă postura de invalidă am constatat că skillurile mele avansate de engleză şi politeţea nu mă ajută. Dacă scoteam “please” din propoziţie era mult mai probabil să fiu înţeleasă, iar dacă rosteam doar un cuvânt, aveam succes garantat. Adică “water” era de departe mult mai apreciat şi aprobat şi zâmbit de asistente decât “Can you give me some water, please?”

Nu apucasem să vorbesc cu medicul care mă operase nici înainte şi nici după operaţie. Credeam în continuare că nervul facial mi-a fost secţionat. Nici nu mai conta aşa de mult acum.. A venit Mile la un moment dat, nu ştiam cât e ceasul, încă nu-mi foloseam telefonul dar măcar aici mă puteam orienta după cele 3 mese. Mi-am dat seama că sunt foarte dependentă de ceas. “Water” şi “time” sau “clock” le ceream constant asistentelor. Mile mi-a mai dat speranţă. A spus că ştie că totul a fost ok, că toată tumoarea a fost scoasă. A stat puţin. A mers la biblioteca spitalului şi în zilele următoare mi-a recitat “Atlasul neurinomului de acustic” Cât era Mile acolo a trecut şi un medic care mergea spre pacienta de la geam şi, surprins parcă de prezenţa mea acolo, s-a oprit, s-a lăsat puţin mai jos lângă patul meu şi a spus “Everything went fine. We expect a recovery în 3 to 6 months.” Şi a plecat.
Pfiu! Şi-am tras şi eu dup-aia un pui de somn.

De când m-am întors acasă, pe lângă exerciţii de recuperare zilnice, am fost şi la psiholog. Ca să plâng. De vreo două luni, de când am primit vestea că sunt nefericita câştigătoare a unui neurinom de acustic, nu am apucat să plâng. Sau nu cu adevărat. Am avut episoade scurte, foarte scurte de plâns care au fost rapid “calmate” de familie. “Lasă că o să fie bine.”, “Gândeşte-te că o să te faci bine!”, “Imaginează-ţi următoarea vacanţă de vară, când vei fi recuperată.”

Se pare că familia mea nu suportă plânsul. Probabil consideră că nu pot rezista suferinţei. Dacă nu o exprimăm, ea nu există. Logic, nu? Aşa că suferim fiecare în tăcere. O suferinţă înnăbuşită. La cuptor.

Probabil de-aia am scris eu aici cum a fost când mi-a fost cel mai greu. Lor nu le-am povestit direct. Şi nu am scris într-un jurnal fiindcă am simţit nevoia să împărtăşesc şi să mă conectez.

Aşa m-au crescut şi cred că aşa am fost crescuţi mulţi dintre noi: “sss, nu plânge! Sss! Ce să facă mama ca să nu plângi?” Şi au făcut tot ce-au putut şi le mulţumesc pentru asta!

Aşa că m-am dus la terapie. Şi n-am plâns mai mult de două minute, dar a fost de-ajuns.

Fără să fiu supărată că am avut o tumoare care m-a lăsat cu o semipareza facială şi dezechilibru pe care probabil (dar nimeni nu poate garanta 100%) le voi recupera în 3-6 luni (dar nimeni nu poate spune exact cât), fără să plâng fiindcă am stat 10 zile în spital în care mi-am văzut copilaşul scurt, de două ori, fără să plâng fiindcă nu am putut dormi deloc două nopţi şi doar parţial în următoarele, fără să plâng pentru toate venele sparte şi vânătăile de la injecţii, fără să plâng fiindcă îl aud pe el cum plânge şi nu-s în stare să îl ridic eu în braţe şi să îl ajut să se liniştească, fără să plâng pentru toate planurile şi proiectele de viaţă întrerupte, nu pot să mă gândesc cu optimism la recuperare. Pur şi simplu nu pot. Trebuie să plâng şi să mă plâng.

Mă întreba psihoterapeutul dacă simt că am rămas cu o trauma din cauza acestei experienţe. Cred că nu, dar mai am de dat afară. Cred că e nevoie să mai exprim din suferinţă asta până trece de tot. Să o tot povestesc şi repovestesc.

De când a avut cineva curajul să mă asculte şi să mă lase să reflectez la asta, stând acolo, lângă mine, pe cuvânt că-s mult mai optimistă în aşteptări! Până săptămâna trecută parcă îmi ciripea cineva în spatele urechii: nu se ştie… nu se ştie…