Negociere pe canapeaua din bucătărie

Sunt pe canapeaua din bucătărie, da, avem o canapea în bucătărie și îmi place mult. E mică și cam tare dar tot e mai confortabilă decât un scaun. Face ca bucătăria să fie un spațiu primitor în care poți să zăbovești și să te bucuri mai mult de căldură și timp. Un loc perfect pentru activități extinse și adiacente (sau nu) mâncatului.

Sunt așezată așadar, aproape pregătită să pornesc cina și puțin mai pregătită să scriu rândurile astea. Vreau să împărtășesc ceva intim despre mine și familia mea, puțin mai intim decât canapeaua din bucătărie. Asta a fost încălzirea.

Pentru că părinții acestei mici familii, adică eu și soțul, suntem cam prăpăstioși, bineînțeles că și copilul este, cum altfel? Așa că de ceva vreme, vreun an sau doi, facem în fiecare seară împreună cu el exercițiul celor cinci lucruri bune. Când spun împreună, mă refer la un părinte și un copil de obicei, uneori doi părinți și un copil, alteori doi părinți, un copil și o pisică. Oricum, copilul cooperează și lucrurile merg lin cu asta. Cu restul lucrurilor, nu intru acum în detalii.

Și mergând așa de bine lucrurile, mă gândesc că ar fi timpul pentru o nouă provocare. Împărtășesc și copilului: Știi, Vladimir, m-am gândit ca de azi să schimbăm puțin exercițiul și să zicem șase lucruri bune, după cum urmează: două lucruri despre mine, două lucruri despre ceilalți și două despre lume în general. Copilul deschide ochii curios, aprobă, eu dau un exemplu, zice și el. Super! A mers minunat, mă gândesc încântată. 

A doua zi reluăm. Vladimir mă cheamă: ”Mama, hai să zicem cele șase lucruri bune!” Pesemne că ținuse minte schimbarea. Ce fain! Spune din nou mintea mea încântată de cât de ușor s-a conformat.

Mă cuibăresc în pat lângă el, încep eu, la care el mă întrerupe: ”Mama, vreau să aduc și eu o îmbunătățire la exercițiu. Ce ar fi ca în loc de două lucruri bune despre ceilalți, să spunem două lucruri rele?”

A doua zi a propus să spunem bancuri.

Iar negocierea continuă și în ziua de azi…

Sper că v-ați dat seama din tonul meu de până acum că îmi e greu adesea cu negocierile astea. Uneori sunt furioasă, alteori tristă, descurajată și exasperată, iar alteori mă amuză sau mă fac curioasă.

Dar când mă gândesc retrospectiv la cum merg lucrurile, ca acum, pe canapeaua mea din bucătărie, mă întreb despre semnificația acestei negocieri.

La o primă vedere negocierea este despre a impune copiilor ceea ce credem că este bine pentru ei și opoziționismul lor, pentru că sunt cele mai încăpățânate ființe din câte există și nu vor sau nu pot nicicum să înțeleagă că e bine și important. Negocierea reprezintă așadar o ciocnire dintre autoritate și autonomie. Noi vrem să impunem iar copilul zice că vrea altfel, și astfel ne arată că e o altă persoană, independentă și competentă. 

Dintr-o altă perspectivă negocierea este o ocazie pentru cei doi sau mai mulți membrii ai unei familii sau ai unui grup, să își exprime nevoile și limitele. Astfel putem să ne arătăm unii altora cum s-au mai schimbat lucrurile de când am vorbit ultima oară, cum am mai crescut, ce ne mai place și ce nu, ce e important pentru noi  și să aflăm cum putem fi alături unii de ceilalți în continuare. În acest fel are loc co-crearea unei realități comune în care vocile adulților și ale copiilor se împletesc în ceea ce numim o familie. 

Și nu în ultimul rând, propun să vedem negocierea ca pe un dans al perspectivelor, o explorare comună a înțelegerii. Negocierile cu copiii pot fi niște mici dialoguri socratice, sau mijloace de cercetare filosofică în tărâmurile ideilor. În astfel de momente, în care entuziasmul inocenței se întâlnește cu percepțiile mai temperate ale experienței, cu toții avem ceva de învățat. Din ambele poziții putem afla câte ceva despre noi înșine și despre lume, putem clarifica, selecta și aprofunda ideile pe care le împărtășim. O atitudine investigativă și curioasă, de cercetători, este cea care ne duce la o înțelegere mai profundă a ideilor pe care le avem și la capacitatea de a distinge între bine și rău, nu doar la conformism sau la exprimarea nediferențiată a emoțiilor și nevoilor.

Așa că merită să ne întrebăm: cum susținem noi, în calitate de facilitatori ai acestor dialoguri, înțelepciunea inerentă fiecărui copil și cum favorizăm o călătorie spre o înțelegere mai profundă?