Politeţe sau sinceritate?

În psihoterapia pozitivă se vorbește despre un “€œconflict interior” care ne macină neîncetat. Acesta are ca protagoniști  capacitatea noastră de a fi politicoși și capacitatea de a fi sinceri și a fost denumit “conflictul cheie”.

Ne dorim să fim noi înșine, să ne exprimăm individualitatea, să ne prezentăm celorlalți așa cum suntem și în același timp, avem nevoie să fim iubiți și acceptați. O viață întreagă căutăm iubire împărtășită și împlinirea propriei individualități. Uneori pare o luptă imposibilă și ne dăm bătuți în fața uneia sau alteia. Unii cedează politeții, alții sincerității. Autenticitatea sau dorința de a dezvălui sau a împlini sinele par a fi la fel de importante ca bunăvoința și automonitorizarea necesare de atâtea ori pentru a conviețui cu ceilalți.

Trecem prin etape în viață în care dăm prioritate uneia sau alteia. În adolescență suntem într-o căutare ferventă a identității, dorim să devenim ceva ce nu știm încă, și în căutarea asta de sine, primează, evident, sinceritatea față de noi și față de ceilalți. Ne pasă mai puțin că jignim sau rănim și ne dorim cu ardoare să ne afirmăm așa cum suntem. Mai târziu, în adolescența prelungită cum ar zice unii, sau la vârsta tinereții, începem să apreciem politețea. Pare să fie cheia succesului în viața profesională pentru unii și chiar dacă pare surprinzător, și în viața personală. Suntem înconjurați de oameni de la care căutăm acceptare și apreciere, așa că e nevoie să ne adaptăm “cerințelor”. Simțim că e nevoie să ne modelăm după ceilalți pentru a putea munci și iubi împreună.

“Un cuplu în vârstă şi-a sărbătorit nunta de aur, după ani lungi de căsnicie. În timp ce luau micul dejun împreună, femeia se gândi:

~ De cincizeci de ani, întotdeauna am avut grijă de soţul meu şi i-am dat partea crocantă din chifla de la micul dejun. Astăzi, după 50 de ani, cred că merit să mă bucur de această delicatesă eu însămi. ~

A întins unt peste jumătatea crocantă de sus şi i-a dat soţului cealaltă jumătate. Soțul, uimit de gestul soției sale, s-a ridicat și i-a sărutat mâna, spunându-i:

        – Draga mea, tocmai mi-ai dăruit cea mai mare bucurie a zilei. De peste cincizeci de ani n-am mai mâncat partea de jos a chiflei, care-mi place cel mai mult. Întotdeauna m-am gândit că tu ar trebui să o mănânci, fiindcă e atât de bună!”

Ce neînțelegere simpatica relevă povestea! Cred însă că înclinarea balanței dintre sinceritate și politețe, duce și la conflicte interpersonale grave și la decizii care vor schimba ceva mai mult decât chifla de la micul dejun.