Psihoterapia – medicină și filosofie

Psihoterapia se află la intersecția dintre medicină și filosofie. În psihoterapie ne interesează diagnosticul sau tendințele patologice ale persoanei pentru a stabili planul potrivit de tratament, dar e absolut necesar să rămânem deschiși și curioși pentru a descoperi persoana și flexibili pentru a găsi noi înțelesuri și perspective împreună cu ea. E un paradox care e adesea greu de navigat. Și se poate întâmpla uneori să alunecăm prea mult într-o direcție sau alta: ne concentrăm pe a pune diagnostic și uităm de celelalte părți ale celui din fața noastră, sau suntem foarte curioși și flexibili riscând să ne pierdem într-o explorarea nedefinită care merge în derivă. 

În psihoterapie avem de-a face cu viața unui om, care nu poate fi cuprinsă într-un diagnotic, e clar, și în care, pe lângă acea problemă de ordin psihopatologic, pentru care, uneori psihologia, psihoterapia și psihiatria au o rezolvare, un tratament, există și niște probleme adiacente, de tip existențial, pe care nu putem să le ignorăm dar nici să le rezolvăm. Probleme general-umane care pot fi doar văzute, numite și redefinite. Annlisa Rossi, consilier filosofic, propune termenul de ”dizolvare a problemelor” pentru rezultatul dialogului care are ca scop conștientizarea acestui tip de probleme și redefinirea lor. Acest demers duce în final la o acceptare a paradoxului sau a dificultății inevitabile și specifice ființelor umane și astfel la o mai bună capacitate de a-i face față. Este vorba despre un dialog reflexiv și colaborativ, în care cu răbdare ne gândim împreună, propunem câte o idee și le verificăm pe rând. Astfel, ne aflăm într-un soi de demers de cercetare. Suntem cercetătorii propriilor noastre idei și lumi interioare.

În acest demers, psihoterapeutul are o poziție de partener de cercetare a ideilor. El nu știe mai mult decât interlocutorul său, nu se gândește la diagnostice, ci caută să înțeleagă împreună cu cel din fața lui. Este vorba despre doi oameni care se alătură, pentru a descoperi natura unei situații, pentru a o clarifica și defini sau redefini. Cei doi sunt parteneri în descoperirea sensului, a umanității și a pradoxurilor existențiale. 

Iar pentru observarea celor din urmă, atât psihoterapeutul, cât și partenerul său, au nevoie de o atitudine contemplativă. Contemplația este o condiție necesară înțelegerii. Iar pentru ca această stare de contemplație să apară, avem nevoie de o oarecare doză de melancolie, care ne invită să ne retragem în noi înșine și să privim spre interior. Doar aceasta ne poate face să lăsăm deoparte zgomotul întâmplărilor exterioare, pentru a descoperi și contempla aceste fenomene existențiale paradoxale.

Psihoterapeutul urmărește cu atenție limbajul, logos-ul, căci, cel mai bine o spune Lou Marinoff: ”limbajul este nava credințelor noastre, vehiculul intențiilor noastre, creuzetul voințelor noastre. Este de asemenea, modul principal, chiar dacă dureros de inadecvat, de exprimare a sentimentelor.” Cei doi vor analiza logos-ul cu un soi de detașare echilibrată, prin care putem observa ideile ca niște entități produse de mintea sau sufletul nostru, dar separate de noi. O detașare care ne ajută să evităm identificarea cu acestea și apărarea lor cu orice preț. Această atitudine ne permite să le examinăm și să le trecem prin filtrul logicii și a bunului simț.

Mai putem vedea rolul psihoterapeutului asemănător cu cel al unui antrenor. Acesta are sarcina de a provoca dialogul pentru antrenarea mușchiului gândirii. Prin întrebările sale, problematizează ideile interlocutorului său, astfel încât să îl provoace pe acesta să le examineze cu mai mare atenție: să le înțeleagă implicațiile, limitele, excepțiile.

De asemenea, într-un astfel de dialog, interesul rămâne doar pe prezent, deoarece știm că acesta înglobează trecutul și viitorul, fără a ne lăsa însă distrași de acestea. Examinarea limbajului și a atitudinii noastre din prezent, ne pot revela atitudinile noastre filosofice față de viață și lume, devenind astfel un izvor de autocunoaștere și înțelegere a vieții.