Acum câțiva ani aveam senzația că sunt proaspăt ieșită dintr-o peșteră. Parcă intrasem în ea acum vreo 12 ani pe vremea când mersul la psihoterapie era un subiect tabu și una dintre misiunile mele era să o popularizez prin intermediul acestui blog și am ieșit acum vreo 3 ani când lumea vorbea despre terapie ca și cum ar fi la ordinea zilei. Mă uitam cu uimire la cei care îmi făceau declarații precum: ”e așa un trigger pentru mine…”, ”păi clar, am somatizat”, ”nu ai cum să ai o relație cu el, nu are traumele vindecate”. Unii cu explicații elaborate, alții cu mici glumițe inserate ici colo despre ce ne face să nu reușim în ziua de astăzi.
Pe de o parte mă bucură popularitatea de care se bucură psihoterapia astăzi față de acum mulți ani când am început să descopăr domeniul. Mă bucur că a merge la terapie nu mai este un subiect tabu, deși diagnosticele psihiatrice încă sunt, și că mai mulți oameni care au nevoie ajung să primească beneficiile psihoterapiei. În același timp însă, nu mă pot abține să nu observ că au apărut efecte secundare ale psihoterapiei.
Scuze mai sofisticate
Expresii ca „e trauma mea”, „e un trigger”, „e o problemă transgenerațională” – toate acestea pot avea rol terapeutic: ajută la a da un sens trăirilor noastre confuze sau dureroase, sau ne ajută să conștientizăm unele supărări pe care le negam și le ascundeam undeva în spatele minții. Sau poate ne simțim în sfârșit văzuți și ascultați când cineva numește acea suferință numai de noi știută. Dar se pare că ele pot deveni și scuze: nu mai căutăm soluții, nu mai luptăm pentru ceva mai bun, lăsând schimbarea pe seama altcuiva sau pe seama explicațiilor terapeutice.
Celebra ”o să duc asta în ședința de terapie” este adesea o modalitate bună de a gestiona conflicte externe sau interne intense care ne copleșesc, în care ceea ce am spune poate ar intra în sfera violenței sau auto-violenței fizice sau verbale. A ne putea abține pe moment pentru a reflecta apoi mai târziu în ședința de terapie este în sine un bun exercițiu de auto-reglare și gestionare a unor stări și comportamente care erau altădată explozive și copleșitoare. Și reflecția ulterioară din cadrul cabinetului ne poate ajuta la a înțelege triggerii, implicațiile și găsirea de modalități alternative de răspuns.
Dar frecvența cu care e folosită mă face să cred că facem asta și când nu e nevoie și că e o formă prin care fugim de responsabilitatea și de dificultățile firești ale oricărei relații. Astfel amânăm discuții importante, ajungem să prelungim tăcerea și creștem distanța dintre noi și ceilalți. Studiile arată că sprijinul social și relațiile apropiate sunt cheie în recuperare, nu doar „înțelegerea interioară”. Fără implicare socială, te poți simți mai izolat, chiar dacă mergi la psihoterapie.
Comunicarea în cuplu
Dacă partenerii mută toate discuțiile grele în terapie, casa devine un loc de evitare a conflictelor. Dar confruntările, discuțiile în contradictoriu, negocierile – sunt esențiale în cuplu, sunt modalitatea prin care ne cunoaștem iar și iar, ne dăm voie să creștem, să devenim, să ne schimbăm zi de zi, pe tot parcursul vieții. Ele sunt ocazii de reglare continuă a distanței într-un cuplu, de aproape și departe, un dans firesc al apropierii și retragerii.
Fenomenul acesta este universal și natural: oamenii au nevoie de apartenență și, în același timp, de independență. Nevoia de a fi aproape, de a fi împreună se întâlnește mereu cu nevoia de spațiu, de a rămâne noi înșine. În orice relație de lungă durată apare acest paradox – vrem să fim doi dar și fiecare.
Conflictele și negocierile nu sunt semne de eșec, ci parte din mecanismul prin care cuplul își ajustează permanent echilibrul: câtă apropiere, câtă distanță, când stăm împreună și când fiecare își urmează drumul. Dacă le evităm, riscăm să pierdem vitalitatea relației și să transformăm intimitatea într-un fel de pace armată, unde nimic nu se mișcă, dar nici nu se mai simte viu.
Prietenia
Terapia ne-a ajutat să realizăm dezechilibrele din relațiile noastre, abuzurile care au loc, chiar și pe cele subtile și ne-a învățat cum să ne apărăm. Ne-a învățat să punem limite, să cerem, să fim asertivi, să acceptăm ajutor. Ne-a convins și să etichetăm multe dintre relațiile noastre ca ”disfuncționale” sau și mai frecvent ”toxice” – alte expresii des folosite. Și poate chiar a creat fantezia că există relații perfecte.
Parcă ne așteptăm să ne întâlnim cu prieteni doar pentru un ”vibe bun” sau pentru mult râvnita ”acceptare necondiționată”. Și uităm că o prietenie e tot o relație reală care cere timp, asumare, efort, disconfort. Uneori vibe-ul e nașpa fiindcă prietenul trece prin ceva nasol, alteori ne zice verde-n față un adevăr inconfortabil și asta nu trebuie să fie o rană profundă ci poate fi un ghiont spre a face ceva mai bun cu viața noastră sau o oportunitate pentru a renegocia termenii relației.
Acceptarea – dar până unde?
Acceptarea e un concept viu în psihoterapie: să accepți ceea ce nu poți schimba, să nu îți mai bați capul cu lucruri pe care nu le controlezi. Dar când acceptarea devine justificare pentru inactivitate, pentru evitarea conflictelor, pentru neimplicare civică, pentru evitare, aceasta este în detrimentul responsabilității, a creșterii și a apartenenței sociale.
Egocentrism
În terapie individuală e absolut justificat să fie vorba despre tine – emoțiile tale, mentalul tău, traumele tale. Este spațiul unde înveți să te cunoști și să-ți pui ordine în trăiri. E locul în care îți susții subiectivitatea, exprimarea de sine și încrederea în tine. Dar tocmai pentru că e un spațiu atât de concentrat pe sine, terapia riscă să lase deoparte alte dimensiuni esențiale: legăturile cu ceilalți, comunitatea și poate cel mai important, căutarea înțelepciunii și a binelui obiectiv.
Terapia ne ajută să ne simțim mai bine cu noi înșine, ceea ce e minunat. Dar uneori, în goana după echilibru emoțional, uităm că viața nu e doar despre cum ne simțim, ci și despre cum gândim. Iar înțelepciunea nu vine automat odată cu starea de bine. Nu e ca și cum, dacă ai învățat să spui „nu” și să respiri adânc, ai devenit și înțelept.
Poate că e momentul să ne întrebăm mai des ce contează cu adevărat pentru noi. Ce fel de oameni vrem să fim, nu doar ce simțim azi. Terapia poate fi și despre asta – despre sens, despre alegeri, despre cum ne găsim locul în lume. Nu doar despre reglarea emoțiilor, ci și despre cultivarea gândirii.
Și ca să fiu sinceră cu voi am scris articolul pentru că adesea mă zgârie pe urechi aceste expresii. Iar eu evit să folosesc le folosesc în viața cotidiană. Mai ales pentru că pentru o lungă perioadă am fost psihoterapeut și acasă și am exersat mult să scap de asta ca să-mi trăiesc și celelalte roluri ale vieții. Sau mai bine spus, evit să le folosesc în general, și în cabinet mă străduiesc să folosesc sinonime ca să nu cad în capcana clișeelor și a automatismelor.
Așa că vreau să vă invit la o reflecție și sunt foarte curioasă de răspunsurile voastre (dacă vreți să le lăsați în comentarii sau să-mi trimiteți în privat):
Ce expresii din terapie folosiți cel mai des sau ați auzit în jurul vostru?
Sunt unele care v-au ajutat cu adevărat sau care v-au făcut să râdeți în momente neașteptate?
Și mai ales, cu ce le-ați putea înlocui?