Când teama devine bucurie şi bucuria suferinţă

În dimineaţa zilei de 28 august ne îndreptăm liniştiţi spre RMN. Eram pregătită “să exclud vreo bănuiala” şi să continui tratamentul pentru VPPB, o formă de vertij produs de urechea internă şi cauzat probabil de dereglările hormonale. Era o zi ca oricare alta. O mică excursie cu maşina, în familie, şi o plimbare tată-fiu-marsupiu până când mama rezolvă ceva.

În timpul RMN-ului am fost înştiinţată că se vede ceva, că trebuie să vorbesc cu un neurochirurg şi că e neapărat necesar să îmi fac şi injecţia cu substanţă de contrast astfel încât imaginile să fie clare. Refuzasem fiindcă alăptam (şi am aflat ulterior că nu e contraindicat alăptatul după substanţa de contrast). Am acceptat şi am mai stat 12 minute nemişcată chinuindu-mă să-mi opresc tremuratul mandibulei. M-au scos din aparatul de RMN certându-mă că am îndrăznit să apăs pe butonul de panică. Dacă nici când afli că “se vede ceva pe creier și e nevoie să vorbiți cu un neurochirurg” nu e social acceptat să manifeşti vreo emoţie.. atunci când e?

În ziua aia nu l-am alăptat pe Vladimir (alăptat până atunci la cerere, de habarn-amcâteori pe zi) de la 10 dimineaţă, până pe la 9 seară (când m-am informat mai bine şi-am aflat că nu e niciun pericol). El a reacţionat surprinzător de bine: a băut apă, lapte praf, a mâncat piureul de morcovi ca niciodată până atunci şi a început să plângă şi să urle numai seara.

Săptămânile ce au urmat au fost printre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu cred că am realizat cât e de grav ce am, sau cât de greu o să-mi fie după, dar clar am realizat că viaţa e scurtă. Şi tot ce am avut chef să fac a fost să mă scald în iubirea de cuplu cu bebeluş. Soţul meu a stat doar acasă.. era un vis implinit, ce mai! Nu aveam nimic mai important de făcut. Doar de căutat medici şi bani pentru operaţie, pe care i-am găsit rapid, şi apoi de aşteptat şi iubit. Părinţii mei au apărut şi ei şi au reuşit să lase deoparte divorţul şi să fie bunici împreună – un alt vis împlinit. Ce frumos ar fi dacă am putea să ne iubim mereu ca şi cum am fi pe moarte!

Am cules nenumărate sfaturi şi păreri despre alăptat şi înţărcat, am trecut prin tot atâtea hotărâri şi răzgândeli şi am ajuns să alăptez până în al 12-lea ceas, până cu 5 minute înainte să mă transporte infirmierul cu alură de extraterestru până la sala de operaţie. Cineva a zis că-s eroina. Eu nu ştiu dacă am făcut-o pentru el sau pentru mine. 

A fost apoi nevoie să extrag laptele cu pompa. Chiar şi la terapie intensivă. Şi nu mi s-a părut greu deloc. La câte disconforturi şi dureri aveam, acesta era unul plăcut, familiar. Mă bucur că am avut activitatea asta linististitoare, care îmi amintea că sunt încă om, sunt încă în viaţă şi sunt încă mamă.

Am stat internată 9 zile după operaţie, timp în care mi-am văzut copilul de două ori şi nu mi-a fost dor de el mai deloc. Am ajuns acasă şi lumea zice: “ce biine că eşti cu el acum!”. Ei bine, să vă spun un secret: e tortură pură să fiu acasă şi să nu îl pot ridica în braţe atunci când plânge.

Fac eforturi să-mi amintesc în fiecare zi că am avut o tumoare mare care era să mă omoare şi că e minunat că sunt în viaţă, că am avut ocazia să mă opereze neurochirurg foarte bun care și-s depășit propriile așteptări cu operația mea şi e minunat că ai mei fac atâtea eforturi să îl îngrijească pe Vladimir şi că primeşte multă iubire de la toţi şi că e vesel şi sănătos în cea mai mare parte a timpului şi că probabil o să-l pot vedea crescând şi că şi de mine au toţi grijă şi am prieteni care m-au ajutat şi şi mai mulţi prieteni care şi-au oferit ajutorul și mi-au transmis gânduri bune.

E clar, suferinţa e egoistă.