Categorii
Uncategorized

Cuvinte și atât

Mă tot gândesc să scriu și nu pot. S-au adunat atât de multe cuvinte nespuse! Am cu sacii. Depozitați prin cine mai știe ce cotloane prăfuite ale minții. Sunt mulți saci plini de cuvinte pe care vreau să le arăt lumii. Unele frumoase, altele urâte, oricum ar fi,  vreau să vi le arăt. Dar ceva mă oprește. Mereu mă oprește. E ceva ce mă descurajează complet, de fiecare dată când îmi vin cuvintele. Sunt alte cuvinte.  Se duce în mine o luptă între cuvinte. Cele care mă opresc sună cam așa: ”Nu poți! Nu ești destul de bună! Nu e destul de interesant!” și mai ales: ”Uită-te la ceilalți care sunt mai buni!” Cuvintele astea sunt gardienii închisorii din care astăzi mi-am propus să evadez.

Probabil că va fi nevoie să repet schema cu evadarea. Demult vreau să scap de cele patru ziduri ale propriei minți…câteodată reușesc să dărâm câteva cărămizi dar de fiecare dată când las târnăcopul din mână și mă relaxez puțin, se construiește singur la loc. Și parcă e mai mare și mai greu de dărâmat. Ce vreau să spun e că probabil nu voi scăpa niciodată de el. E prea bine înfipt acolo, are fundație serioasă de cuvinte părintești.

Oricum, astăzi vreau să evadez. Măcar puțin.

De multe ori și corpul mi-e blocat. Fiindcă nu știe încotro să o apuce. Să stea cuminte în închisoare sau să danseze liber în ploaie? Mi-e dor de un dans într-o ploaie vara! Ah câtă libertatea e într-un dans într-o ploaie de vară!

Astăzi am evadat. Îmi mișc degetele pe tastatură, brațele susțin mișcarea, tot corpul mi-e implicat, pesemne că mintea a ieșit din ascunzătoare. Căci nu e numai închisoare. E și o ascunzătoare în care îmi place să stau. E confortabil, e familiar, e fără efort. E ușor dar costă. Mă costă libertatea, bucuria și conectarea. E confortabil și trist. E familiar și dureros. E ușor, recunosc, dar sunt foarte singură aici. 

Un gând îmi vine: ”Trebuie să scrii ceva valoros, ceva interesant! Ce le oferi cititorilor tăi, Arminda?” E tot unul din gândurile alea, știu. Aproape m-a păcălit, fiindcă, vedeți voi, e voalat. Se preface că vrea să mă ajute să scriu mai bine. Dar nu, nu mă las păcălită.

Ei uite, astăzi o să scriu despre nimic îi răspund eu. Și asta e. Astăzi vreau doar să spun ce-mi trece prin cap ca să dărâm puțin din zidul ăla al cuvintelor. Și asta îmi amintește iar de maică-mea. Care avea o problemă cu statul, cu nefăcutul, cu lenea și mă întreba cu dispreț: ”Numa’ stai sau și gândești?” Nu înțelegea că și lenea are un rost. Și de Frederik din ultima poveste citită aseară copliașului meu de 4 ani. Îl știți pe șoricelul Frederik? Să vă spun eu: Frederik stătea degeaba toată vara în timp ce restul familiei lui aduna provizii pentru iarnă. Bineînțeles că este mustrat de un alt șoricel dar Frederick rămâne pe poziții spunând că și el adună raze de soare și culori. În final, când proviziile li se termină, se întorc toți spre cuvintele lui Frederick care le aduc lumină, căldură și culori și concluzionează: ”Frederick, dar tu ești un poet!”

Eu nu sunt vreo poiată dar astăzi mă joc cu cuvinte și atât. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *