Indulgența parentală -cum ne răsfățăm copiii și nici nu ne dăm seama

De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva îmi răsfăț copilul? Și cum o fac? De ce o fac? Dar mai ales ce efecte are asta asupra lui? Cum să fac altfel dacă nu fac așa? Cum îi arăt dragoste și afecțiune fără să-l răsfăț? Cum pun limite fără să fiu dură?

De când a mai crescut am observat că îmi cere foarte des să-l îngrijesc ca pe un bebeluș. Spune: “eu nu pot”, “nu mai pot sa urc scările, sunt obosit”, “nu pot să mă încalț” și tot felul de lucruri pe care știm amândoi că e capabil să le facă. Și ca orice mamă-psiholog m-am învinuit instant și am început să analizez cum am contribuit noi, adulții, la toate astea. Am dat drumul și imaginației și m-am gândit la ce efecte devastatoare va avea asta pe termen lung și cum i-am stricat pe viața stima de sine și sentimentul de competenta personală. Pe scurt, m-am panicat.

Și ca să nu fiu prinsă în spirala cu vinovăție-panică-furie-găsirea-unui-țap-ispășitor și să simt că preiau iar, măcar parțial, controlul asupra situației, am apelat imediat la una din cărțile de parenting din bibliotecă ce are un capitol întreg intitulat “overindulgence”-excesul de îngăduință. 

Cred că fiecare dintre noi se întreabă uneori dacă nu cumva am oferit prea mult sau prea puțin propriilor copii. Și așa cum prea puținul (sau neglijența), știm cu toții, parcă din bun simț, dar și cercetările pe copiii din orfelinate o arată, că are efecte devastatoare asupra celor mici pe termen lung, tot așa, excesul de îngăduință are efecte debilitante și durabile asupra felului în care vor funcționa copiii noștri pe tot parcursul vieții. Pe lângă asta, și răsfățul este, de fapt, o formă de neglijență.

Mituri culturale despre răsfăț

Imaginea clasică a unui copil răsfățat este aceea a copilului singur la părinți, într-o familie înstărită, care are foarte multe jucării și primește tot ceea ce cere. Nu este certat niciodată, este înconjurat de o familie iubitoare și în niciun caz nu este pedepsit sau abuzat fizic vreodată. Nu are responsabilități, fiindcă bunicii fac totul în locul lui, ba chiar toți ceilalți se sacrifică și ar face orice pentru ”soarele” sau ”îngerașul” familiei.

”Mitul nr 1: Copilul tipic răsfățat este singur la părinți. 

Cei mai mulți respondenți din cercetarea amintită mai sus aveau unul sau mai mulți frați și au raportat că și aceștia erau răsfățați la rândul lor.(…)

Mitul nr. 2: Părinții care răsfață sunt doar cei bogați.

Rezultatele cercetării arată că 64% dintre cei răsfățați nu erau mai înstăriți sau erau mai săraci decât alții din jurul lor.(…)

Mitul nr. 3: Bunicii sunt principalii care răsfață.

În cercetare părinții erau cei care făceau asta în 94% din cazuri. Cei mai mulți au declarat că ambii părinți făceau asta, iar bunica apărea doar în 4% din cazuri.(…)

Mitul nr. 4: Răsfățul apare doar la copiii mici. 

În cercetare 22% au declarat că au fost răsfățați doar în copilărie, 38% doar în adolescență și 22% pe durata întregii vieți. Răsfățul din partea părinților poate apărea chiar și la vârsta adultă, atunci când părinții deveniți bunici spun ”Da, poți aduce nepoțelul oricând vrei, nu contează ora.”(…)

Mitul nr. 5: Părinții care răsfață își doresc doar ca cei mici să fie fericiți și să evite să le facă rău.

Datele cercetării arată că 19% dintre respondenți au fost și abuzați în copilărie.(…)

Mitul nr. 6: Părinții își răsfață copiii mai ales cumpărându-le multe jucării, cadouri, haine scumpe, vacanțe și oportunități educaționale.

Realitatea: Peste jumătate din participanții la studiu au spus că au fost răsfățați prin lucurile pe care adulții le făceau pentru ei/în locul lor și că nu au avut ocazia să învețe deprinderi pentru viață cum ar fi: organizarea, finalizarea unui proiect început, curățenie, îngrijire personală sau deprinderi sociale.(…)”

Ce este răsfățul?

O definiție cuprinzătoare a răsfățului a fost dată de un participant la o cercetare făcută de Bredehof și Clarke pe 124 de adulți care fuseseră răsfățați în copilărie. Acesta spune așa: ”A răsfăța copiii înseamnă a le da prea mult din ce arată bine, prea repede, prea mult timp, a le da lucruri sau experiențe care nu sunt potrivite vârstei lor, intereselor sau talentelor lor. A răsfăța copii înseamnă a le da ceva care să îndeplinească nevoile adulților, nu ale copiilor. 

Părinții care răsfață alocă o cantitate disproporționată de resurse familiale copiilor într-un mod care aparent le satisface nevoile, dar de fapt nu o face. Copiii răsfățați au parte de sărăcie în plină abundență. Au atât de mult din ceva încât le face rău sau îi face să stagneze și să nu se mai poată dezvolta la potențialul lor maxim. 

Răsfățul este o formă de neglijență. Îi abate pe copii de la a ajunge la etapele firești de dezvoltare sau de la a învăța lecții de viață necesare.”

Dificultățile pe care le au copiii și adulții răsfățați

Așa cum spune și definiția, răsfățul este în detrimentul copilului și îl împiedică să facă anumite achiziții, să învețe ce are nevoie în acea etapă din dezvoltarea sa. Efectele pe care asta le are sunt si cele de moment dar mai ales pe termen lung. Cele mai comune probleme pe care le experiementează atât tinerii, cât și adulții care au fost răsfățați sunt:

• ”Dificultăți în a deveni competent în deprinderi de zi cu zi: cele de îngrijire personală sau relaționale
• Dificultăți în a învăța cum să amâne gratificarea
• Rezitență la schimbare
• Dificultăți în a dezvolta un simț al identității personale
• Dificultăți în a ști ce este normal pentru ceilalți oameni
• Dificultăți în a ști cât este de-ajuns”

Un alt studiu Făcut de Bredehoft în 2001 urmărește atitudinile disfuncționale, stima de sine și adaptabilitatea adulților răsfățați în copilărie. Iată 7 din cele mai comune atitudini care au reieșit din studiu:

”Este dificil să fii fericit dacă nu arăți bine, ești inteligent, bogat și creativ.

Fericirea mea depinde de cât de mult mă plac ceilalți oameni.  

Dacă eșuez într-o activitate, înseamnă că sunt un ratat.

Nu pot fi fericit dacă ratez multe dintre lucrurile bune din viață.

Dacă ești singur înseamnă că ești nefericit.

Dacă cineva mă contrazice, probabil înseamnă că nu mă place.

Fericirea mea depinde mai mult de ceilalți oameni decât de mine.”

Pe lângă cele de mai sus, adulții care au fost răsfățați trăiesc mereu cu un sentiment de rușine. Unul dintre participanții la studiu își amintește cum, în copilărie, își mințea uneori prietenii că nu se pot vedea până la o anumită oră fiindcă are vasele de spălat, simțindu-se jenat că el nu are niciodată nimic de făcut, de fapt. Un altul mărturisește că nu știe cum să poarte o conversație la telefon din cauză că mama sa făcea mereu toate aranjamentele telefonice necesare. Acesta declară că acum, la vârsta adultă, nu răspunde niciodată la telefon iar soția lui se enervează mereu din cauza asta. Ascunde motivul față de ea fiindcă i se pare jenant că un bărbat de 46 de ani să nu știe să poarte conversație la telefon. Aceste două mărturisiri reflectă și lipsa de înțelegere pe care o avem față de suferința celor care au fost răsfățați. Vedem răsfățul ca pe un lucru bun și nu luăm în considerare răul pe care acesta îl face. Adulții care spun că au împărtășit despre dificultățile lor datorate răsfățului cu alții, nu s-au simțit nicicare înțeleși. Ba mai mult, au fost desconsiderați sau luați peste picior primind răspunsuri de genul: ”Ce să spun, aș vrea eu să-mi fi fost atât de ușor ca ție.”

Cum ne răsfățăm copiii?

Studiile lui Bredeford au mai arătat că nu este vorba doar despre a le da copiilor orice cer sau a le cumpăra orice, ci există trei direcții în care se manifestă indulgența părinților:

1. ”Indulgența relațională – a face în locul copilului lucruri pe care acesta este capabil din punct de vedere al dezvoltării sale să le facă
2. Indulgența materială – a oferi prea multe lucruri și a nu spune când este destul
3. Indulgența structurală – a nu insista pe responsabilități în gospodărie, a nu avea reguli, a nu ne aștepta de la copii să învețe deprinderi pentru viață și să-și asume responsabilitatea.”

Cercetarea condusă de Bredeford a arătat că peste 50% din respondenți au spus că răsfățul principal a fost o indulgență relațională și structurală.

Cum să ne dăm seama dacă ne răsfățăm copiii?

Probabil că până acum ți-au venit câteva idei despre cum se întâmplă răsfățul în familia ta. Clarke și colaboratorii, într-un studiu din 2004, ne recomandă 4 întrebări pe care putem să ni le adresăm atunci când vrem să ne dăm seama dacă este vorba de răsfăț sau nu: 

1. ”Situația îl împiedică pe copil de la a învăța un taks care îi susține dezvoltarea și învățarea specifice vârstei lui?
2. Situația oferă o cantitate disproporționată de resurse familiale unuia sau mai multor copii? (timp, energie, bani, spațiu, atenție, input psihic)
3. Situația există ca să fie benefică mai mult adultului decât copilului?
4. Comportamentul copilului face rău în vreun fel celorlalți, societății sau planetei?”

Părinții au mereu cele mai bune intenții pentru copiii lor, dar, așa cum am văzut mai sus, adulții care au fost răsfățați au multe dificultăți din cauza asta. Atunci când ne răsfățăm copiii, o facem în detrimentul lor. Intrăm într-un rol de salvator și oferim ajutor copilului sau o plăcere temporară atunci când el nu are nevoie și îl împiedicăm astfel să exerseze deprinderi importante pentru dezvoltarea sa. În spatele inițiativei noastre de a răsfăța se află, de fapt o nevoie personală neîmplinită. Mai multe despre motivele pentru care ne răsfățăm copiii și cum să facem diferit, scriu într-un articol viitor. Până atunci mi-ar plăcea să știu cum are loc răsfățul în familia ta. Aștept mai jos comentariul tău.

Bibliografie:

The Unwanted and Unintended Long-Term Results of Overindulging Children: Three Types of Overindulgence and Corrective Strategies for Parents and Institutions – Connie Dawson and David J. Bredehoft

Growing Up Again – Parenting Ourselves, Parenting our Children – Jean Illsley Clarke and Connie Dawson