Categorii
Uncategorized

Poverile unei mame

Ca mamă devii foarte ancorată în viața practică, a lucrurilor concrete. Te trezești prinsă într-o succesiune rapidă de schimbat scutece, spălat, hrănit, legănat, plimbat, îmbrățișat, cărat, sărutat… printre ele apar gânduri și reacții automate: plângi, râzi, te enervezi, strigi… de parcă toddlerul tău ar fi modelul de urmat în autoreglare emoțională. Ceilalți se miră, tu nu te recunoști și te întrebi dacă vei mai fi vreodată ca înainte.

Ca înainte nu se poate, Arminda,  îți zic eu sigur! Știu asta din cărți. Și experiență. Pur și simplu nu se poate. Așa că..începi să te întrebi: cine ești tu acum? Și cum poți trăi cu cine ai devenit?  Și cât timp tot mai devii? Câte fețe are mămicia asta? Câte stresuri? Câte frici? Câte bucurii? Câte reacții? Și mai ales cum o să reziști când o să plece copilul de acasă după atâta iubire zilnică? 

Și când am timp să mă gândesc…

-mă întreb cum rezist cu toată responsabilitatea asta…a menținerii în viață a unui copil? Mă simt ca un gândac ce poartă în spate un bolovan. 

-mă întreb unde a dispărut libertatea mea. Dacă mai e acolo închisă temporar între cei patru pereți ai lui ”tot ce trebuie să fac” sau a fost anihilată complet?

-oh, și povara perfecțiunii! V-am spus despre ea? Nu știu dacă toate mamele o poartă dar eu am întâlnit multe… E mai ceva decât bolovanul responsabilității! Ăla e real și încet încet, îți crești muschi pentru a-l căra. Dar asta…fiind o iluzie grandioasă, nu vei avea niciodată suficientă putere pentru ea! Unele dintre noi, chiar de la naștere, altele pe parcurs, începem să-i vedem perfecți (sau cel puțin, undeva în adâncuri ne dorim ca ei să fie perfecți) și atunci trebuie ca noi și tot ce înconjoară impecabila odraslă să fie pe măsură, nu-i așa? Așteptările de la ceilalți și eforturile depuse pentru orice activitate devin încărcate cu această încrâncenată fantezie.

Și ar mai fi multe fantezii despre copii și mame și tați și bunici…ascunse bine în scorburile inconștientului care ies și ne surprind, unele primăvara după o liniștită hibernare, altele vara când e distracția mai mare, altele toamna când începe școala.. Care mai de care mai năstrușnice și surprinzătoare. Asta e. Am pierdut pe veci șansa la o viață liniștită. Dacă am avut-o vreodată…

Și dacă tot am vorbit despre greutăți, vă las cu Milan Kundera::

”Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ (…) cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât mai reală și mai adevărată. 

În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și nesemnificative. 

Și-atunci ce să alegem? Greutatea, sau ușurătatea?”

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *