Cuplutoniu

“De ce trebuie tot timpul să facem ce spun femeile?!” se întreba un amic cu disperare.
Ne implicăm în relațiile de iubire crezând că vom deveni mai fericiți și că-l vom face pe celălalt mai fericit. Ne așteptăm mereu să ne fie satisfăcute nevoi, dorințe, capricii și satisfacem la rândul nostru la nesfârșit.

TwoTeddyBearsOnBench
Fără a contesta fericirea îndrăgostirii și înălțătoarele aripi ale iubirii, vreau să mă îndrept puțin și spre hăul nemulțumirilor și chinul infinitei insatisfacții.

În cartea “Curajul de a fi tu insuti”, psihologul Jaques Salome vine cu o declarație de iubire care sună cam așa:

“Ma angajez să-mi pun resursele, disponibilitatea și creativitatea în serviciul relației pe care o întrețin cu ține. Poți conta pe resursele, disponibilitatea și creativitatea mea. Forța angajamentului meu depinde și de capacitatea ta de a primi, de a amplifica și de a dinamiza eforturile mele.
E nevoie să iei în calcul și potențialul meu evolutiv. Eu mă angajez cu ceea ce sunt astăzi, pentru cel care voi fi mâine. Și eu simt nevoia să rămân fidel față de mine însumi pentru a menține acest angajament, pentru a-l păstra viu în actualitatea unei relații sau a unei acțiuni.”

El pledează pentru o fidelitate față de noi înșine, ca singur mod care va duce la o fidelitatea autentică față de celălat. Fidelitatea e atunci când avem curajul să spunem “Nu” celuilat pentru că alegem ne spunem “Da” nouă înșine. Numai în acest mod ne putem angaja autentic in relație, cu tot potențialul creativ și toată implicarea de care suntem capabili.

Tot Jaques Salome spune că există două feluri de nevoi; nevoi pe care le putem satisface singuri și nevoi pe care le putem satisface prin ceilalți. Iar pentru a putea rosti acel “Nu” care e uneori atât de greu de pronunțat, este necesar să ne analizăm nevoile și să începem să ni le satisfacem pe cele pe care suntem capabili să o facem singuri.

     În prima parte a relației de cuplu, avem senzația că fuzionăm cu celalt. Descoperim similaritățile, ne îmbătăm cu ele și ajungem să credem că 1+1=1. În această perioadă se formează atașamentul, iar modul nostru de relaționare urmează modelul relaționării din primul an de viață cu mama. Asfel, pe lângă iluzia că noi doi suntem “unul” mai avem impresia și că partenerul este responsabil cu satisfacerea tuturor nevoilor noastre, așa cum , bebeluși fiind, o făcea mama.
     Și disponibilitatea noastră de a-l satisface pe celălalt este mare în această perioadă. Acum suntem îndrăgostiți și ne vine să spunem mereu “Da”, chiar și activităților care nu ne fac plăcere, doar de dragul de a sta lângă cel iubit.

     În următoarea perioadă a relației apare diferențierea. Începem să realizăm că suntem diferiți și redevenim atenți la nevoile noastre. Devenim mai puțin disponibili pentru celălalt, nu pentru că dragostea dispare ci pentru că nu putem să ne ingnoram la nesfârșit nevoile în detrimentul celuilalt. Dacă această diferențiere are succes, fără că ea să ducă la despărțire, ajungem sa fim doi și găsim mijloace prin care să fim fiecare separat, dar împreună. Ajungem de la 1+1=2, la 1+1=3, spune Jaques Salome. Adică suntem eu, tu și relația dintre noi.

Această relație este împărțită și ea în două, partea mea și partea ta, fiecare fiind responsabil pentru atitudinile, comportamentele și sentimentele pe care le manifestă în relație. Iar pentru a ne manifestă, e necesar să ne recunoaștem nevoile și să fim capabili să spunem “Nu”. Spunând Nu” atunci când vrem și recunoscându-ne și declarându-ne nevoile devenim responsaili pentru propria persoană. Având curaj să spunem “Nu” ne facem un mare serviciu nouă înșine, cât și relației cu celălalt.

Spunand “Nu, nu vin astăzi la concert”, oferim un “Da” nevoilor noastre și putem relua mai tarziu relația cu celălat mai satisfăcuți și mai împliniți. Iar atunci când reușim să ne declarăm nevoile și dorințele “Eu astăzi sunt obosită și nu am chef să merg la concert. Prefer să stau acasă să mă uit la un film.” avem mai multe șanse ca partenerul să vina în întâmpinarea nevoilor noastre, decât dacă îl rugăm “Hai, te rog, nu te du la concert, stai cu mine să ne uităm la un film.” sau îi impunem: “Nu te duci la niciun concert, stai acasă!” Atunci când punem limite cuiva, fie el adult, fie copil, reușim doar să-l încarcerăm și să ne declarăm responsabili pentru propria lui viață. Încercam să-i furăm libertatea și ne creăm iluzia că astfel nevoile noastre vor fi satisfăcute. Și rezultatele nu vor fi satisfăcătoare nici pentru cel care ordonă, nici pentru cel care face ceea ce “trebuie”.

 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *