psihoterapia

Psihoterapia centrată pe persoană – 10 direcții de schimbare personală

Astăzi vreau să împărtășesc câteva dintre ideile profund revelatoare ale psihoterapeutului meu preferat, Carl Rogers.Carl-Rogers1 Acesta este fondatorul curentului umanist, al psihoterapiei centrate pe persoană, cât și părintele cercetării în psihoterapie, premiat de APA pentru contribuțiile sale deosebite.

Psihoterapia centrată pe persoană sa s-a dezvoltat în jurul căutării sinelui autentic, a nevoii noastre de a fi mai în acord cu ceea ce suntem dincolo de filtrele conceptuale pe care le avem, cu ceea ce experimentăm aici și acum. Astfel teoria lui se încadrează atât în curentul umanist, cât și existențial și fenomenologic.

Mi s-a părut interesant și revelator să găsesc descrise 10 direcții în care se schimbă oamenii în terapie, în cartea sa ”A deveni o persoană – perspectiva unui psihoterapeut”. Le reproduc parțial mai jos, așa cum au fost formulate de autor.

  1. Îndepărtarea de fațade – se observă că mai întâi clientul manifestă o tendință de a se îndepărta, șovăielnic și cu teamă, de un sine care nu este el. Altfel spus, deși este posibil să nu-și dea seama spre ce se îndreaptă, se îndepărtează de ceva. Și, firește, făcând acest lucru, începe să definească, indififerent cât de negativ, ceea ce este el. La început, acest lucru poate fi exprimat ca și frica de a dezvălui ceea ce este. (…)
    Se vede clar că însăși exprimarea fricii de a dezvălui ceea ce este, face parte din procesul devenirii a ceea ce este. În loc să fie pur și simplu o fațadă, ca și cum fațada ar fi el însuși, persoana se apropie de ea însăși, și anume de o persoană speriată, care se ascunde în spatele unei fațade fiindcă se consideră prea groaznică pentru a fi văzută.
  2. Îndepărtarea de ”trebuie”
    Clientul se îndepărtează de imaginea constrângătoare a ”ceea ce trebuie să fie”. Unii indivizi au absorbit atât de profund de la părinții lor ideea că ”trebuie să fiu bun” sau ”e obligatoriu să fiu bun”, încât reușesc doar după o mare luptă interioară să se îndepărteze de acest țel. (…)
    În mod curios, unii indivizi constată că s-au simțit constrânși să se considere răi și aceasta este concepția despre sine de care constată că se îndepărtează. ”Dar acum refuz cu strășnicie să fac lucrurile din vechea perspectivă… E ca și cum aș fi convins că cineva mi-a spus: ”Iată cum va trebui să fii: rușinat cu tine însuți, așadar, așa să fii!” Iar eu am acceptat foarte multă vreme, spunând: ”Bun, ăsta sunt!”.
    Dar acum, mă împotrivesc acelui cineva, spunând: ”Nu-mi pasă ce spui! Nu mă voi rușina cu mine însumi!”
  3. Îndepărtarea de împlinirea așteptărilor altora
    Alți clienți constată că se îndepărtează de ceea ce se așteaptă cultura de la ei. În cultura noastră actuală (America anilor 1961), de pildă, există o presiune imensă de a dobândi caracteristicile care sunt așteptate din partea ”omului organizației”. Astfel, individul trebuie să fie membru deplin al grupului, trebuie să devină ”omul multilateral capabil să lucreze cu oameni multilaterali”. (…)
    În contrast cu aceste presiuni către conformism, constat că, atunci când clienții sunt liberi să fie oricum vor, tind să deteste și să pună sub semnul întrebării tendința organizației, a facultății sau a culturii de a-i modela într-o anumită formă. Unul dintre clienții mei spune, cu considerabilă înfocare: ”Am încercat atâta timp să trăiesc în conformitate cu ceea ce este semnificativ pentru alți oameni, iar pentru mine nu avea deloc sens, la drept vorbind. Cumva simțeam la un anumit nivel mai mult decât atât.”
  4. Îndepărtarea de a le face altora pe plac
    Clienții își definesc țelul, rostul, într-o manieră întru câtva negativă, descoperind în atmosfera de libertate și siguranță a unei relații terapeutice unele dintre direcțiile în care nu vor să se îndrepte. Preferă să nu se ascundă pe ei înșiși și sentimentele lor în fața propriei persoane și nici măcar în fața unor persoane importante din viața lor. Nu vor să fie ceea ce ”trebuie”, indiferent dacă imperativul este stabilit de părinți sau de cultură, dacă este definit pozitiv sau negativ. Nu vor să se modeleze și să-și modeleze comportamentul într-o formă în care n-ar face decât să-i mulțumească pe alții. Cu alte cuvinte, refuză orice fel de a fi artificial, impus, definit din exterior. Își dau seama că nu prețuiesc astfel de țeluri, chiar dacă au trăit conform cu ele toată viața, până în acest punct.
  5. Către autonomie
    Clientul alege treptat obiectivele spre care vrea el să se îndrepte. Hotărăște care activități sau feluri de a fi au semnificație pentru el și care nu. (…)
    Acest fapt nu presupune o nepăsare sau o nesiguranță de sine, și nici faptul că întotdeauna alegerile făcute sunt bune. Autonomia responsabilă înseamnă să alegi și apoi să înveți din consecințe. Ca urmare, clienții constată că e o experiență care îndeamnă la seriozitate, însă palpitantă. După cum spune un client: ”Mă simt speriat și vulnerabil, și desprins de orice suport, dar simt totodată un fel de elan sau forță sau tărie în mine.”
  6. Existența ca proces
    Clienții par să meargă spre a trăi mai deschis ca proces, fluiditate, schimbare. Nu-i deranjează să constate că sunt diferiți de la o zi la alta, că nu nutresc întotdeauna aceleași sentimente față de o experiență sau de o persoană dată, că nu sunt întotdeauna consecvenți. Sunt în curgere și par mulțumiți să meargă mai departe în acest curent fluid. Dorința intensă de a ajunge la concluzii și stări finale pare să scadă. (…) Direcția este un proces al posibilităților care se nasc, și nu spre a fi sau a deveni conform unui țel fix.
  7. Către existența ca și complexitate
    Aceasta presupune și a trăi fiind una cu un proces de o mare complexitate. Dorința de a fi tot ceea ce ești în fiecare clipă – toată bogăția și complexitatea, fără a ascunde nimic de tine însuți și fără a te teme de nimic din interior – este o dorință comună celor care par să fi evidențiat o mare avansare în terapie. Nu e nevoie să spun că țelul acesta este dificil și, în mod absolut, imposibil de atins. Și totuși, una dintre tendințele cele mai vizibile ale clienților este aceea de a reuși tot mai mult să fie una cu întreaga complexitate a sinelui lor schimbător, în fiecare clipă.
  8. Către deschiderea față de experiență
    ”A fi acel sine care ești cu adevărat” presupune și alte componente. Una care a fost, poate, sugerată deja este aceea că individul se îndreaptă spre a trăi într-o relație deschisă, prietenoasă și strânsă cu propria experiență. Nu e ușor de ajuns aici. Deseori, când clientul sesizează o nouă fațetă a ființei sale, o respinge la început. Doar când trăiește într-un climat de acceptare un astfel de aspect, negat până atunci, al persoanei sale poate să-l accepte, șovăielnic, ca făcând parte din sine. (…)
    Această deschidere mai mare față de ceea ce se petrece în interior este asociată cu o deschidere similară față de experiențele din realitatea externă. Maslow ar putea să vorbească despre unii clienți pe care i-am cunoscut când spune: ”Oamenii cu sinele actualizat au o capacitate minunată de a aprecia iarăși și iarăși, în mod proaspăt și naiv, lucrurile bune din viață, cu venerație, plăcere, mirare și chiar extaz, indiferent cât de răsuflate pot fi aceste experiențe pentru acești oameni.”
  9. Către acceptarea altora
    Strâns legată de această deschidere față de experiențele interne și externe în general este deschiderea față de alți indivizi și acceptarea lor. Pe măsură ce clientul devine tot mai capabil să-și accepte propriile experiențe, se îndreaptă și spre acceptarea experiențelor altora. Prețuiește și apreciază și experiența proprie, și pe cea a altora așa cum este ea. Să-l citez iarăși pe Maslow cu privire la indivizii aflați pe calea actualizării sinelui: ”Nu te plângi de apă pentru că e udă, nici de pietre fiindcă sunt tari (…) Așa cum copilul privește lumea cu ochi mari, necritici și inocenți, observând pur și simplu ceea ce există, fără să protesteze sau să ceară ca lucrurile să fie altfel, la fel privește persoana aflată pe calea actualizării sinelui natura umană, atât la ea însăși, cât și la ceilalți.”
  10. Către încrederea în sine
    Un alt mod de a descrie tiparul pe care-l văd la fiecare client este acela de a spune că el are tot mai mare încredere în procesul care este el însuși și-l prețuiește tot mai mult. (…) Am văzut iarăși și iarăși la clienții mei, cum niște oameni simpli devin semnificativi și creatori în propria sferă de activitate, pe măsură ce ajung să nutrească mai multă încredere față de procesele ce se petrec în ei și îndrăznesc să-și simtă propriile sentimente, să trăiască potrivit valorilor pe care le-au descoperit în ei și să se exprime în propriul mod unic.”

Carl Rogers nu vede psihoterapia ca având un țel final, un scop ultim, cum ar fi fericirea, sau nirvana, sau un om de succes, ci mai degrabă ca pe un proces ce dezvoltă o capacitate de a accepta acest proces fluid, mereu schimbător, cu experiențe bune și cu experiențe nasoale, numit viață, în fața căreia, un individ trecut printr-o terapie de succes va fi deschis și curios. Această nouă stare reprezintă curajul de a fi.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *