Aud tot mai des oameni folosind cuvântul “trebuie” în jurul meu: de la “trebuie să merg la sala”, “trebuie să ajung la lucru”, “trebuie să mănânc mai puțin”, “trebuie să mă apuc de învățat”, “trebuie să termin proiectul”, “trebuie să termin cartea” și până la “trebuie să mă relaxez și să ma distrez”. Chiar trebuie?
Eu cred că nu trebuie nimic, doar dacă vreau! Și mai cred că folosirea lui “trebuie” este una dintre cele mai mari piedici în calea înfericirii noastre.
Așa că m-am gândit să-ți spun cum funcționa în cazul meu “trebuie” și cum am scăpat de el.
Îmi venea câte o idee (să zicem bună), devenea ceva ce-mi doream să fac, se contura într-un plan, după care se transforma în ceva ce “trebuie”. Așa îmi concretizam eu planul în minte: îl puneam în sacul lucrurilor care “trebuie”.
Plecând la drum cu sacul în spate, motivația mea scădea puternic și deveneam din ce în ce mai stresată. Mă simțeam ca 
și cum maică-mea ar sta mereu cu joarda după colț să vadă dacă îmi fac sau nu temele. Eu nu aveam niciun chef să-mi fac temele, aveam doar frica de a nu lua bătaie.
Pe măsură ce trecea timpul, sacul devenea tot mai mare și mai greu. Mărimea sacului era echivalentă cu nivelul meu de stres contraproductiv. Și așa se duceau pe apa Sâmbetei toate ideile mele bune: fie procrastinam până nu mai “trebuia” să fac ce-mi propusesem, fie o duceam cu chiu, cu vai pâna la capăt.
Cred că acest “trebuie” i-a ajutat mult pe părinții noștri, care, folosindu-l pentru a ne educa, n-au fost nevoiți să piardă vremea explicându-ne ce știau că e bine pentru noi. In mod asemanator, ajunși la maturitate folosim “trebuie” ca scurtătură mentală. Dorim să ne scutim creierul de explicații inutile și să executăm cât mai repede ceea ce e de făcut. Strategia este foarte bună, însă are și o capcană. Ajungem să nu mai distingem ceea ce avem nevoie să facem (de exemplu nevoi fiziologice), de ceea ce ar fi bine să facem (poate pentru evoluția profesională sau pentru a ne îmbunătăți relația de cuplu) și de ceea ce ne-ar face plăcere să facem. Le înghesuim pe toate în sacul lui “trebuie” care devine din ce în ce mai greu de cărat.
Din punct de vedere psihologic, motivația inițial intrinsecă se transformă, datorită verbului impersonal “trebuie” într-un fel de motivație extrinsecă. Cea din urmă funcționează bine pentru sarcini scurte și mecanice și nu ne oferă nicio satisfacție interioara. În schimb, motivația intrinsecă este cea bazată pe curiozitate, duce la aspirația spre competentă și creează adevăratele surse de satisfacție. Activitatea intrinsec motivată se realizează cu plăcere și cu un efort de mobilizare mult mai redus.
Te invit la un exercițiu de autoreflecție. Fii atent de câte ori folosești “trebuie” într-o zi și notează-ți în carnețel sau pe o foaie. La finalul zilei, ia carnețelul fericirii, rememorează situațiile în care l-ai folosit și răspunde la următoarele întrebări: Cum îmi va îmbunătăți situația actuală ceea ce “trebuie” să fac? Ce se va întâmpla dacă nu fac ceea ce “trebuie”? Ce înseamnă ”a trebui” în situația asta?
Înlocuiește în urmatoarele zile, atunci când observi că folosești “trebuie”, cu “am nevoie”, “vreau”, “îmi doresc” sau “ar fi bine pentru mine”. Fă exercițiul ăsta timp de o săptămână și vezi ce se întâmplă.
O mentalitate de tip “trebuie” este demotivantă, stresantă, și ne secătuiește fântâna cu voioșie. Așa ajugem să pierdem entuziasmul și bucuria care ar putea să ne însoțească în toate activitățile pe care le întreprindem în viață. Așa că te întreb din nou: Chiar trebuie?
Leave a Reply to Mile Cancel reply